CÃLUGÃRIA - Pr.Arsenie Boca

•De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul!

• Mantia (cãlugãrului), desi e neagrã, nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si a sfinteniei, lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, „oameni dupã fire si dumnezei dupã har” (Sf. Simeon Noul Teolog).

• Camilafca (pe care o primeste candidatul la cãlugãrie n.n.) e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care, sub puterea curãtitoare a Harului, devine strãvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate catapeteasma, care este trupul în întregimea lui, si astfel mintea noastrã se uneste cu mintea lui Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – si tot trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele, ci si nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect, ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea, iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El Se face hranã mintii noastre, cãci în ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu.

•Însemnãtatea fãcliei în rânduiala cãlugãriei vrea sã spunã cã noi însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu.

• Intrarea în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mântuitorului, precum si lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor.

• Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru cãlugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt, asadar, pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire.

• Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici.

• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtisazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti.

• Cãlugãria e o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti. (…) Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege.

• De la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos.

•Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu, prin constiinta unei cãlãuze.

• Cãlugãria se întemeiazã pe sfaturile evanghelice.

• Cinul monahal urmãreste trãirea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea.

•Fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii; dar putem fi niste ucenici mai smeriti ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti, cât din aceastã ucenicie.

• Stiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta.

•Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei.

• Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele, dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie, prin urmare, sãnãtate deplinã si majoritate de minte.

• Multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã, pentru cã aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nedreptãtit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului.

•Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai bine cauza si niciodatã nu simt trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos al cãlugãriei.

•Monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie, ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.

•Dacã monahul se complace într-o cãlugãrie de uniformã si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe dinãuntru, ipocrit.

• Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini, e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, sã stii cã esti nebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea.

• Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtãt nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica, prin slujitorii ei, nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau, asadar, de primejdia pierzãrii, ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul.

•Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii, e totuna cu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor.

•Cãlugãria nu creste visãtori ai Împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus cã „Împãrãtia lui Dumnezeu” – chiar aceasta lãuntricã – „se ia cu nãvalã si nãvãlitorii pun mâna pe ea” si „Îndrãzniti, Eu am biruit lumea”.

•Cãlugãria cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã. Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia.

•Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste în suflete mari.

• Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã de monahism.

• Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.

• Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi.

•Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã, ci rãmâne în dreapta cumpãnire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti, tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al rugãciunilor pentru mântuirea lor.

• Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasã toatã grija de acasã, ca sã nu-i încâlceascã în vremea ostãsiei, asa si nevoitorii mântuirii lasã toatã grija lumii pentru Împãratul cerurilor.

•Lepãdarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti sã n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla."
(Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Pelerini

Muzica psaltica