CÃLUGÃRII - Pr.Arsenie Boca


•Viata monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e înafarã. Una cu alta nu seamãnã.

•Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc în lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu, numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei.

•Cãlugãrul trebuie sã se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste, ca sã nu fie rãnit de slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc, ca nu cumva poate din nepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii pe ei, cãtând cunoscuti sau dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu.

•Toti cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au însotit ca o mânã de apãrare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimit din mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia? Firea omeneascã a fost asemãnatã cu câltii, patimile cu focul. Dacã te atingi cu focul, câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinãciunea prin simturi.

•Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncãrimea de limbã a mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acesta de viatã, fie sã-l fericeascã pe al lor.

•Mirenii stiu toate înfrângerile cãlugãrilor, dar nu stiu niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri.

•Mirenii vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a crede cã-i cu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba uneori e numitã fãtãrnicie. Asa frate cãlugãre, învãluie pe oameni în dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care nu si-o pot exprima, ci numai o suspinã.

•Cãlugãrii, prin viata lor de obste, sunt o icoanã strãveche a lumii noi.

•De la asezãmântul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorãste toatã purtarea monahului cãtre cele dinafarã, iar cele dinafarã, dupã modul cum le face, sporesc duhul celor dinlãuntru.

•Un cãlugãr trist, este un cãlugãr cu luminile stinse.

CÃLUGÃRIA - Pr.Arsenie Boca

•De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul!

• Mantia (cãlugãrului), desi e neagrã, nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si a sfinteniei, lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, „oameni dupã fire si dumnezei dupã har” (Sf. Simeon Noul Teolog).

• Camilafca (pe care o primeste candidatul la cãlugãrie n.n.) e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care, sub puterea curãtitoare a Harului, devine strãvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate catapeteasma, care este trupul în întregimea lui, si astfel mintea noastrã se uneste cu mintea lui Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – si tot trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele, ci si nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect, ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea, iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El Se face hranã mintii noastre, cãci în ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu.

•Însemnãtatea fãcliei în rânduiala cãlugãriei vrea sã spunã cã noi însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu.

• Intrarea în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mântuitorului, precum si lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor.

• Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru cãlugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt, asadar, pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire.

• Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici.

• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtisazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti.

• Cãlugãria e o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti. (…) Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege.

• De la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos.

•Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu, prin constiinta unei cãlãuze.

• Cãlugãria se întemeiazã pe sfaturile evanghelice.

• Cinul monahal urmãreste trãirea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea.

•Fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii; dar putem fi niste ucenici mai smeriti ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti, cât din aceastã ucenicie.

• Stiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta.

•Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei.

• Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele, dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie, prin urmare, sãnãtate deplinã si majoritate de minte.

• Multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã, pentru cã aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nedreptãtit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului.

•Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai bine cauza si niciodatã nu simt trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos al cãlugãriei.

•Monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie, ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.

•Dacã monahul se complace într-o cãlugãrie de uniformã si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe dinãuntru, ipocrit.

• Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini, e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, sã stii cã esti nebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea.

• Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtãt nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica, prin slujitorii ei, nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau, asadar, de primejdia pierzãrii, ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul.

•Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii, e totuna cu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor.

•Cãlugãria nu creste visãtori ai Împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus cã „Împãrãtia lui Dumnezeu” – chiar aceasta lãuntricã – „se ia cu nãvalã si nãvãlitorii pun mâna pe ea” si „Îndrãzniti, Eu am biruit lumea”.

•Cãlugãria cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã. Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia.

•Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste în suflete mari.

• Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã de monahism.

• Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.

• Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi.

•Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã, ci rãmâne în dreapta cumpãnire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti, tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al rugãciunilor pentru mântuirea lor.

• Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasã toatã grija de acasã, ca sã nu-i încâlceascã în vremea ostãsiei, asa si nevoitorii mântuirii lasã toatã grija lumii pentru Împãratul cerurilor.

•Lepãdarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti sã n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.

GÂNDURI DUHOVNICEŞTI

• Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi dă Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreagă şi este plăcut sufletului.

• Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea sa şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

• Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

• Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

• Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inimă gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţă.

• Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. "Iubesc pe cei ce mă iubesc," spune Domnul. "Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc". Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

• Prin ascultare dobândim umilinţă; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul : "Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu", atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi : astfel harul îndrumă sufletul prin ascultare.

• Trebuie să gândim : Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân : Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, deoarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru ca noi să ne mântuim.

• Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi păstor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el păstor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi Sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul Însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

• Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

• Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mânăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni - eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

• Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O, Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

• Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lasă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

• Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

• Viaţa noastră este o luptă. Dacă cazi în înşelăciune, mergi repede la Duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru ca părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însă nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intră şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

• Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţă şi se tem de o mărturisire curată. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodka şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

• Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer în mărturisirea greşelilor către părintele duhovnic] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întunecă mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poartă epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul Sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

• Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţa şi răbdarea sa. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

• Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii, mamei lor. Dacă însă suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmplă în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştri care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul, sfinţilor celor smeriţi.

• Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

• Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră Ortodoxă.

• Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.
Sf. Siluan Athonitul

Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele…


• Mărturisirea Sfântului Siluan,
în Mânăstirea ”Sfântul Pantelimon”,
Muntele Athos, Grecia •

Inima mea tânjeşte după Domnul şi-l caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut ? Tu m-ai găsit, Tu, mai întâi. Tu mi-ai dat să trăiesc dulceaţa Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi durerea mea. Dar cu smerenie rog îndurarea Ta : revarsă asupra păcătosului ce sunt, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui îndeamnă mintea mea să caute din nou milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale ca să nu pierd din nou harul Tău, şi să nu mă tângui ca Adam care plângea după Dumnezeu şi Raiul cel pierdut.

• În primul an al vieţii mele în mânăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Sfântul Duh. Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi l-a dat prin milostivirea Sa. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul din dragoste de oameni. Duhul lui Hristos pe Care mi l-a dat Domnul vrea mântuirea tuturor, doreşte ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului Raiul : la fel îl va da oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertarea dar încă şi Duhul Lui. Şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ? Şi cine ar putea tâlcui milostivirea Sa ? Fraţii mei, în genunchi vă rog : credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu. Duhul Sfânt este Iubire şi această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinţilor care sunt în cer, şi acelaşi Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu o poate tâlcui în cuvinte. El este nesfârşit de blând şi smerit, şi atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele, devine el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam când a fost izgonit din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea gemetele lui; lacrimile lui erau pline de amara întristare şi a plâns ani mulţi.

• Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu şi l-a pierdut, însetează după Dumnezeu şi spune : "Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi".

Doamne al milei caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te descoperi slugilor Tale.
Doamne, toate popoarele sunt lucrul mâinilor tale. Întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca sa cunoască toate iubirea Ta.
Popoare ale pământului! Să chemăm pe Domnul şi rugăciunea noastră va fi auzită, căci Domnul se bucură de căinţa oamenilor; toate Puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu…

• Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa, pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult ne iubeşte. Dar dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă se şi bucură de întoarcerea păcătosului.


"Tu ai atras la Tine sufletele Sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite. Mintea Sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi ea se avântă spre Tine, Lumina şi Bucuria noastră. Inima Sfinţilor Tăi s-a întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te poate uita nici măcar o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt." "Doamne, binevoieşte să ne dai darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava ta şi să trăim în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să domnească numai iubirea."

Ah, dacă am şti cum iubeşte Prea Sfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cum compătimeşte şi suferă pentru cei ce nu se căiesc!

• Altă dată, de Paşti, mergeam de la poarta principală a mânăstirii şi văd venind în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţa veselă - harul dumnezeiesc veseleşte pe copii. Aveam un ou şi i l-am dat. Lucrul acesta i-a făcut multă plăcere şi îndată a alergat spre tatăl lui să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o uşoară bucurie. Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu.

• "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa vie. Veniţi şi învăţaţi că eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi ca nici măcar una din oile mele să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută peste tot. Veniţi, deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea mea pentru voi M-a făcut să vin pe pământ şi am îndurat totul pentru mântuirea voastră. Vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe muntele Tabor: "Doamne, bine este nouă să fim aici împreună cu Tine!".

• Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta varsă lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: "Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului". Dar te întreb: "Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?". Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul este smerenie şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Când omul se teme să nu supere pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, e pe prima treaptă a iubirii. Cel a cărui minte nu e tulburată de gânduri se află pe cea de-a doua treaptă a iubirii, mai înaltă decât prima. Pe cea de-a treia, mai înaltă încă, omul simte în mod limpede harul în sufletul lui. În sfârşit, când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celorlalţi mari Sfinţi. Unii zic că nu există Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deştepţi, dar în realitate nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui, se identifică cu duhul rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.

• S-a întâmplat următorul caz. Economul mânăstirii [Sfântul Siluan însuşi] a trimis un lucrător la o muncă oarecare dar lucrătorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis : Du-te. Atunci lucrătorul s-a înfuriat şi în prezenţa tuturor celor ce erau acolo - vreo patruzeci de persoane - l-a făcut pe econom 'câine'. Dar economului i s-a făcut milă de lucrător, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus : Cheamă-mă întotdeauna 'câine'. Dintr-o dată lucrătorul a fost cuprins de o asemenea ruşine că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a devenit cel mai ascultător dintre toţi.

• Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău pentru care Însuşi Domnul a murit în mari suferinţe, e pentru că te-ai tăiat din Viţa care este Domnul (Ioan 15,1); dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va sprijini. Cum poţi să ştii dacă Domnul te iubeşte sau nu? Iată câteva semne : dacă te lupţi cu tărie împotriva păcatului, e pentru că Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi, eşti şi mai iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi dai viaţa pentru ceilalţi, eşti foarte iubit Domnului Care şi-a dat şi El viaţa pentru noi.

Să nu ne întristăm de pierderea bunurilor noastre : nu merită chinul şi osteneala.
Tatăl meu m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniştit. Într-o zi casa noastră a ars şi oamenii spuneau : Ivan Petrovici, acest incendiu te-a ruinat. Dar el răspundea : Cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare. Într-o zi când mergeam pe ogorul nostru i-am spus : Uite, ne-au furat snopii de grâu, iar el mi-a răspuns : şi ce? Copilul meu, Domnul a făcut să crească grâul pentru noi; avem destul. Dar dacă cineva fură, înseamnă că are nevoie de mâncare. Mi s-a întâmplat să-i spun : Dai mult de pomană, dar acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin. Iar el mi-a răspuns : Lasă! Domnul ne va da ce ne trebuie! Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Schimnici








"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla."
(Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Pelerini

Muzica psaltica