Sf. Nectarie si Sf. Paisie

Plansul calugarilor



CÃLUGÃRII - Pr.Arsenie Boca


•Viata monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e înafarã. Una cu alta nu seamãnã.

•Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc în lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu, numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei.

•Cãlugãrul trebuie sã se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste, ca sã nu fie rãnit de slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc, ca nu cumva poate din nepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii pe ei, cãtând cunoscuti sau dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu.

•Toti cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au însotit ca o mânã de apãrare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimit din mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia? Firea omeneascã a fost asemãnatã cu câltii, patimile cu focul. Dacã te atingi cu focul, câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinãciunea prin simturi.

•Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncãrimea de limbã a mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acesta de viatã, fie sã-l fericeascã pe al lor.

•Mirenii stiu toate înfrângerile cãlugãrilor, dar nu stiu niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri.

•Mirenii vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a crede cã-i cu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba uneori e numitã fãtãrnicie. Asa frate cãlugãre, învãluie pe oameni în dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care nu si-o pot exprima, ci numai o suspinã.

•Cãlugãrii, prin viata lor de obste, sunt o icoanã strãveche a lumii noi.

•De la asezãmântul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorãste toatã purtarea monahului cãtre cele dinafarã, iar cele dinafarã, dupã modul cum le face, sporesc duhul celor dinlãuntru.

•Un cãlugãr trist, este un cãlugãr cu luminile stinse.

CÃLUGÃRIA - Pr.Arsenie Boca

•De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul!

• Mantia (cãlugãrului), desi e neagrã, nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si a sfinteniei, lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, „oameni dupã fire si dumnezei dupã har” (Sf. Simeon Noul Teolog).

• Camilafca (pe care o primeste candidatul la cãlugãrie n.n.) e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care, sub puterea curãtitoare a Harului, devine strãvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate catapeteasma, care este trupul în întregimea lui, si astfel mintea noastrã se uneste cu mintea lui Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – si tot trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele, ci si nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect, ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea, iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El Se face hranã mintii noastre, cãci în ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu.

•Însemnãtatea fãcliei în rânduiala cãlugãriei vrea sã spunã cã noi însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu.

• Intrarea în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mântuitorului, precum si lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor.

• Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru cãlugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt, asadar, pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire.

• Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici.

• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtisazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti.

• Cãlugãria e o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti. (…) Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege.

• De la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos.

•Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu, prin constiinta unei cãlãuze.

• Cãlugãria se întemeiazã pe sfaturile evanghelice.

• Cinul monahal urmãreste trãirea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea.

•Fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii; dar putem fi niste ucenici mai smeriti ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti, cât din aceastã ucenicie.

• Stiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta.

•Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei.

• Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele, dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie, prin urmare, sãnãtate deplinã si majoritate de minte.

• Multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã, pentru cã aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nedreptãtit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului.

•Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai bine cauza si niciodatã nu simt trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos al cãlugãriei.

•Monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie, ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.

•Dacã monahul se complace într-o cãlugãrie de uniformã si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe dinãuntru, ipocrit.

• Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini, e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, sã stii cã esti nebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea.

• Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtãt nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica, prin slujitorii ei, nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau, asadar, de primejdia pierzãrii, ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul.

•Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii, e totuna cu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor.

•Cãlugãria nu creste visãtori ai Împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus cã „Împãrãtia lui Dumnezeu” – chiar aceasta lãuntricã – „se ia cu nãvalã si nãvãlitorii pun mâna pe ea” si „Îndrãzniti, Eu am biruit lumea”.

•Cãlugãria cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã. Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia.

•Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste în suflete mari.

• Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã de monahism.

• Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.

• Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi.

•Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã, ci rãmâne în dreapta cumpãnire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti, tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al rugãciunilor pentru mântuirea lor.

• Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasã toatã grija de acasã, ca sã nu-i încâlceascã în vremea ostãsiei, asa si nevoitorii mântuirii lasã toatã grija lumii pentru Împãratul cerurilor.

•Lepãdarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stând, precum poti sã n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.

GÂNDURI DUHOVNICEŞTI

• Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi dă Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreagă şi este plăcut sufletului.

• Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea sa şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

• Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

• Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

• Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inimă gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţă.

• Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. "Iubesc pe cei ce mă iubesc," spune Domnul. "Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc". Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

• Prin ascultare dobândim umilinţă; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul : "Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu", atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi : astfel harul îndrumă sufletul prin ascultare.

• Trebuie să gândim : Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân : Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, deoarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru ca noi să ne mântuim.

• Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi păstor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el păstor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi Sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul Însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

• Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

• Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mânăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni - eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

• Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O, Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

• Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lasă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

• Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

• Viaţa noastră este o luptă. Dacă cazi în înşelăciune, mergi repede la Duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru ca părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însă nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intră şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

• Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţă şi se tem de o mărturisire curată. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodka şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

• Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer în mărturisirea greşelilor către părintele duhovnic] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întunecă mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poartă epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul Sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

• Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţa şi răbdarea sa. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

• Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii, mamei lor. Dacă însă suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmplă în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştri care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul, sfinţilor celor smeriţi.

• Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

• Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră Ortodoxă.

• Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.
Sf. Siluan Athonitul

Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele…


• Mărturisirea Sfântului Siluan,
în Mânăstirea ”Sfântul Pantelimon”,
Muntele Athos, Grecia •

Inima mea tânjeşte după Domnul şi-l caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut ? Tu m-ai găsit, Tu, mai întâi. Tu mi-ai dat să trăiesc dulceaţa Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi durerea mea. Dar cu smerenie rog îndurarea Ta : revarsă asupra păcătosului ce sunt, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui îndeamnă mintea mea să caute din nou milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale ca să nu pierd din nou harul Tău, şi să nu mă tângui ca Adam care plângea după Dumnezeu şi Raiul cel pierdut.

• În primul an al vieţii mele în mânăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Sfântul Duh. Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi l-a dat prin milostivirea Sa. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul din dragoste de oameni. Duhul lui Hristos pe Care mi l-a dat Domnul vrea mântuirea tuturor, doreşte ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului Raiul : la fel îl va da oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertarea dar încă şi Duhul Lui. Şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ? Şi cine ar putea tâlcui milostivirea Sa ? Fraţii mei, în genunchi vă rog : credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu. Duhul Sfânt este Iubire şi această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinţilor care sunt în cer, şi acelaşi Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu o poate tâlcui în cuvinte. El este nesfârşit de blând şi smerit, şi atunci când Îl vede, sufletul se preface în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele, devine el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam când a fost izgonit din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea gemetele lui; lacrimile lui erau pline de amara întristare şi a plâns ani mulţi.

• Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu şi l-a pierdut, însetează după Dumnezeu şi spune : "Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi".

Doamne al milei caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te descoperi slugilor Tale.
Doamne, toate popoarele sunt lucrul mâinilor tale. Întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca sa cunoască toate iubirea Ta.
Popoare ale pământului! Să chemăm pe Domnul şi rugăciunea noastră va fi auzită, căci Domnul se bucură de căinţa oamenilor; toate Puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu…

• Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa, pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult ne iubeşte. Dar dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă se şi bucură de întoarcerea păcătosului.


"Tu ai atras la Tine sufletele Sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite. Mintea Sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi ea se avântă spre Tine, Lumina şi Bucuria noastră. Inima Sfinţilor Tăi s-a întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te poate uita nici măcar o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt." "Doamne, binevoieşte să ne dai darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava ta şi să trăim în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să domnească numai iubirea."

Ah, dacă am şti cum iubeşte Prea Sfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cum compătimeşte şi suferă pentru cei ce nu se căiesc!

• Altă dată, de Paşti, mergeam de la poarta principală a mânăstirii şi văd venind în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţa veselă - harul dumnezeiesc veseleşte pe copii. Aveam un ou şi i l-am dat. Lucrul acesta i-a făcut multă plăcere şi îndată a alergat spre tatăl lui să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o uşoară bucurie. Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu.

• "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa vie. Veniţi şi învăţaţi că eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi ca nici măcar una din oile mele să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută peste tot. Veniţi, deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea mea pentru voi M-a făcut să vin pe pământ şi am îndurat totul pentru mântuirea voastră. Vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe muntele Tabor: "Doamne, bine este nouă să fim aici împreună cu Tine!".

• Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta varsă lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: "Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului". Dar te întreb: "Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?". Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul este smerenie şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Când omul se teme să nu supere pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, e pe prima treaptă a iubirii. Cel a cărui minte nu e tulburată de gânduri se află pe cea de-a doua treaptă a iubirii, mai înaltă decât prima. Pe cea de-a treia, mai înaltă încă, omul simte în mod limpede harul în sufletul lui. În sfârşit, când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi şi ale celorlalţi mari Sfinţi. Unii zic că nu există Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deştepţi, dar în realitate nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui, se identifică cu duhul rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.

• S-a întâmplat următorul caz. Economul mânăstirii [Sfântul Siluan însuşi] a trimis un lucrător la o muncă oarecare dar lucrătorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis : Du-te. Atunci lucrătorul s-a înfuriat şi în prezenţa tuturor celor ce erau acolo - vreo patruzeci de persoane - l-a făcut pe econom 'câine'. Dar economului i s-a făcut milă de lucrător, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus : Cheamă-mă întotdeauna 'câine'. Dintr-o dată lucrătorul a fost cuprins de o asemenea ruşine că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a devenit cel mai ascultător dintre toţi.

• Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău pentru care Însuşi Domnul a murit în mari suferinţe, e pentru că te-ai tăiat din Viţa care este Domnul (Ioan 15,1); dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va sprijini. Cum poţi să ştii dacă Domnul te iubeşte sau nu? Iată câteva semne : dacă te lupţi cu tărie împotriva păcatului, e pentru că Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi, eşti şi mai iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi dai viaţa pentru ceilalţi, eşti foarte iubit Domnului Care şi-a dat şi El viaţa pentru noi.

Să nu ne întristăm de pierderea bunurilor noastre : nu merită chinul şi osteneala.
Tatăl meu m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniştit. Într-o zi casa noastră a ars şi oamenii spuneau : Ivan Petrovici, acest incendiu te-a ruinat. Dar el răspundea : Cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare. Într-o zi când mergeam pe ogorul nostru i-am spus : Uite, ne-au furat snopii de grâu, iar el mi-a răspuns : şi ce? Copilul meu, Domnul a făcut să crească grâul pentru noi; avem destul. Dar dacă cineva fură, înseamnă că are nevoie de mâncare. Mi s-a întâmplat să-i spun : Dai mult de pomană, dar acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin. Iar el mi-a răspuns : Lasă! Domnul ne va da ce ne trebuie! Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Schimnici








Staretul Dionisie, duhovnicul de la Sf. Mt. Athos


Staretul Dionisie,
duhovnicul de la
Sfantul Munte
Athos


     In vremurile grele si pline de confuzie in care traim, cand problemele legate de o autentica vietuire crestina s-au inmultit, cuvintele Parintilor care iau nastere din izvorul viu al traditiei ortodoxe constituie adevarata hrana pentru suflet. Un astfel de cuvant datator de viata este si cel al Cuviosului Staret Dionisie de la Colciu (1909-2004), unul dintre cei mai importanti duhovnici contemporani ai Sfantului Munte Athos.
Pronia divina a randuit ca o parte din invataturile Parintelui Dionisie sa ajunga sub ochii cititorilor in aceste zile (11 mai), cand se implinesc cinci ani de la trecerea la vesnicie a ieromonahului roman, considerat un om sfant inca din timpul vietii de catre cei care i-au cunoscut.

      Cartea „Staretul Dionisie, duhovnicul de la Sfantul Munte Athos" este prima dintr-o serie de volume ce cuprind cuvintele de folos ale Parintelui rostite in timpul dialogurilor purtate cu pelerini sau cu fiii sai duhovnicesti. Discutiile respective, inregistrate pe casete audio, au devenit sursa unui portret spiritual si a unor pagini de o sinceritate, amploare si profunzime unice in literatura consacrata monahilor atoniti originari din Romania, si nu numai. Fiind inzestrat, printre multe altele, cu harisma discernamantului, un dar atat de rar intalnit astazi, Parintele Dionisie spune lucrurilor pe nume intr-o vreme in care „corectitudinea teologica" prefera sa treaca sub tacere sau sa relativizeze subiecte extrem de importante si de fierbinti.

      Postura de traitor si marturisitor autentic al traditiei ortodoxe athonite este evidenta inca din prezentul volum, de peste 300 de pagini, care contine, pe langa capitole precum „Mirenii", „Modernism", „Ortodoxie", „Ecumenism", „Rugaciunea Mintii" sau „Despre romani si Romania", insemnari din jurnalul Parintelui, apoftegme in stilul Sfintilor Parinti si fotografii
infatisandu-l pe Staretul de la Colciu in diferite ipostaze ale vietii de monah athonit.

      Fragmente din cartea Staretul Dionisie duhovnicul de Sfantul Munte Athos:

      Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca sa aiba dragoste? Invataturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai usoare de indeplinit, cele mai usoare. De ce sa n-ai dragoste, cand in rugaciunea „Tatal nostru" ne rugam lui Dumnezeu sa ne ierte pacatele noastre, intocmai cum le iert si eu pe ale celui care mi-e dusman? Vezi, suntem obligati
sa avem dragoste nu numai intre noi, intre cunoscuti, rude sau cutare, ci sa iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfanta Scriptura, „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti".

      Stim ca Ortodoxia este Adevarul. Ei, cat cunoastem - ca unii cunosc desavarsit Adevarul, altii mai putin, altii si mai putin -, putinul care-l cunoastem sa-l tinem, si harul Sfantului Duh completeaza nestiinta noastra.
Da' noi sa respectam cat cunoastem si atunci avem nadejde la bunatatea lui Dumnezeu ca o sa ne mantuiasca. Totul este sa nu fim nepasatori, sa nu zicem: „Azi e duminica, dar ma duc oleaca la birt sa beau".

      In loc sa te duci la biserica te duci la birt, si stii ca nu faci bine: „Eh, nu-i nimica, stie Dumnezeu." Asta-i lucru rau, ca mergi la birt in loc sa te duci la biserica, desi in biserica este harul Sfantului Duh, acolo este Domnul, Sfanta Treime, Maica Domnului, Sfintele Taine, Sfantul Trup si Sange al Domnului si acolo se fac rugaciuni pentru pacea lumii, pentru mantuirea sufletelor noastre. Oricat de nepasator si de nebagator de seama ai fi, tot nu ramai pagubas. Iesind din biserica...

      Oricat de necredincios ai fi, harul Sfantului Duh tot te acopera. Dar daca nu te duci deloc atuncea sigur ca este primejdie. De aceea, oricat am cunoaste din Adevar, sa nu fim nepasatori, pentru ca Adevarul este Ortodoxia, aceea sa o tinem cu sfintenie.
Dar trebuie si oleaca de silinta, caci „Imparatia lui Dumnezeu se sileste si silitorii o dobandesc pe ea". Daca nu ne silim, nu suntem fermi, ci suntem nepasatori, vin alte religii, alte intunecimi, alti rau voitori ai adevarului si ne schimba ideile. Sa ne punem toata nadejdea in Dumnezeu, in ajutorul Lui, ca spune Insusi Domnul: „Orice ati face, fara de Mine nu puteti face nimic". Adica in cele duhovnicesti, daca nu ne punem nadejdea in mila si ajutorul Domnului, nu putem face nimic. Na, suntem oameni, ca omu-i ca iarba, „zilele lui ca floarea campului" - a dat oleaca de caldura si nu mai esti nimic.

      Dar daca ideea noastra duhovniceasca este aproape de Dumnezeu avem mare ajutor, harul Sfantului Duh ne sprijina, caci Dumnezeu cunoaste mai bine neputinta noastra decat noi insine.
De multe ori ne vaitam: „0, tare ma doare aici, tare ma doare!". Dumnezeu stie mai bine decat tine ca te doare si te ajuta daca te inclini cu smerita cugetare si zici: „Doamne, ma rog, ajuta-ma ca nu mai pot". Nu se poate sa nu-ti ajute Dumnezeu! Dar daca nu-ti ajuta, tot pentru binele sufletului tau te lasa sa mai suferi. De aceea zice Sfanta Scriptura: „Neincetat va rugati, pururea sa multumiti".

      Sa nu zici cuvantul asta: „Uite ca ma doare in piept asa, si ma doare cutare si nu-mi ajuta Dumnezeu de atata timp", ca Dumnezeu, din secunda in care ai zis „Doamne, ajuta-mi!", din secunda aceea e cu tine, dar iti da nu numai ceea ce este de folos trupului; ca totul este pentru vesnicie.
Ne ajuta Dumnezeu pentru lumea asta, ne ajuta, dar nu in asa fel ca sa ne departeze de vesnicie, ci tot ca prin inlesnirile pe care ti le da in lumea asta trecatoare sa poti capata vesnicia. De multe ori nu-ti da deloc ceea ce-I ceri fiindca scopul tau, dupa ce ti s-a implinit dorinta, nu mai este cel dinainte, si asa ca Dumnezeu, fiind bun, nu-ti implineste dorinta, ca o sa fie prapastie pentru tine ceea ce ceri.

      De aceea zice Sfanta Scriptura, „Neincetat va rugati", ca aceea-i datoria noastra, „si pururea sa multumiti". Ti-a indeplinit Dumnezeu dorinta? Ti-a indeplinit-o. Dar daca nu ti-a indeplinit-o, Dumnezeu, cu dumnezeiasca Lui intelepciune, nu ti-o implineste ca sa fii mai castigator pentru vesnicie. De aceea zice cuvantul: „Neincetat va rugati, pururea sa multumiti". Sa multumesti lui Dumnezeu ca te-ai rugat Lui „Doamne, ajuta-mi", si nu ti s-a indeplinit dorinta.
„Sunt pacatos. Fac ce pot, dar sunt pacatos". Asta e cel mai puternic cuvant care il atrage pe om catre bunatatea lui Dumnezeu, ca se cunoaste asa cum e.

      Spunea cineva: „Cat m-am rugat eu lui Dumnezeu ca sa-mi ajute sa castig la Loto si n-am castigat!". Apoi nu judeca, ca banii aceia pe care i-ai fi castigat, Dumnezeu stia ca n-o sa-i intrebuintezi bine, si asa ca nu-ti ajuta. Ca numai Dumnezeu n-are greseala. Toti oamenii de pe fata pamantului si toata suflarea are greseala, numai Dumnezeu nu are greseala, ca El vesnic cauta sa ne ajute si prin viata asta trecatoare si plina de necazuri ne iconomiseste in asa fel ca sa putem capata vesnicia. Ca lumea asta, viata asta se termina. Oricat de mult ar fi sa fie, nouazeci, o suta de ani, dar mai mult nu este. Ei, dar dincolo e vesnicia, viata nesfarsita, si Dumnezeu cauta ca prin greutatile vietii asteia trecatoare sa putem capata vesnicia. Toata nadejdea noastra la Dumnezeu sa o punem, pentru ca numai Domnul poate sa ne ajute.

      MlC FLORILEGIU DIN PRIMA SUTA DE CAPETE ALE STARETULUI DlONISIE:

Egoismul e ca razboiul atomic pentru calugar.

Mantuirea atata-i de usoara daca suntem noi sinceri, dar daca suntem vicleni, vai de capul nostru!

Toate canoanele Sfintei Biserici sunt facute cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Vrei sa le respecti? Esti cu Dumnezeu. Daca vrei sa faci pe ale tale, de-acuma aluneci la erezii, la fel de fel de miselii. Si n-ai nici o pace sufleteasca.

Fiecare sa fie constient ca daca lucreaza ceva este pentru Dumnezeu si are plata de la Domnul. Deci nu-l intereseaza ce face altul. Daca apare cârteala, lucrul ala nu mai are valoare duhovniceasca.

Sa te rogi sa-ti dea Domnul rabdare si smerita cugetare ca sa ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este sa ai pacea sufletului, in orice situatie, orice ti-ar zice cineva.

Rabdarea este cea mai mare forta, iar rabdatorul este cel mai puternic om.

Nimeni nu vrea sa stie ca cel mai mare lucru este sa te cunosti cu adevarat pe sine, cine esti cu adevarat. Asta este cea mai mare virtute.

Nicaieri Ortodoxia nu ne obliga sa vedem greselile altuia, ci sa ne vedem pe noi si sa ne smerim si sa ne consideram mai răi ca toti.

Adevarul e Biserica, Adevarul e Ortodoxia, Adevarul e lisus Hristos, Dumnezeu Care S-a pogorat din cer.

Atunci cand Ortodoxia nu va mai fi la inaltime, atunci va veni Antihristul, pana atunci nu va putea imparati el. Noi sa ne tinem de Adevar, care este Ortodoxia, si de sfaturile Bisericii cu cele sapte Sfinte Soboare Ecumenice.

Sunt oameni buni, mireni, care ne intrec pe noi, calugarii. In greutatile, in iadul omenesc care-i acuma sunt si oameni buni, are Dumnezeu robii Lui.

                                        (extras din Presa Ortodoxa, Nr. 4)

Sf. Ioan Iacob


     Acum lumea, saraca, este tare grabita, n-are vreme sa-si strice ochii cu buchiile calugarilor mucegaiti.

     Asa este duhul lumii de azi si n-ai ce-i face. Daca se gaseste vreun calugar, care mai scutura vechiturile lui de carti si mai picura din ele vreun strop de cuvinte duhovnicesti pe hartie, e privit ca ceva neobisnuit de catre unii.Si eu le dau dreptate, caci la zgomotul radio-ului, cuvantul Evangheliei sau al Sfintilor Parinti nu se mai poate auzi. Iar la lumina electrica si la stralucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe intunericul si saracia, din suflet.Si asta o zic pentru cei din lumea moderna,insa o bucatica din lume suntem si noi, saracii.

     Poate vor zice unii ca si la radio auzi Evanghelie, Liturghie si predici: Cum nu,cum nu! Le auzi foarte frumos dupa ce rag ca boii fel de fel de mascarici lumesti si te intuneca cu cele paganesti, apoi incep sa ingane si cele sfinte dupa cum si diavolul, ispitindu-L in tot chipul pe Mantuitorul in pustie Ii pomeneste si de cuvinte din Scriptura. Dar oare din evlavie fac asta?

     Acum sa lasam moda in pace si sa ne intoarcem la vorba noastra. Eu cred ca o indeletnicire pe care o aveau si parintii din vechime nu vatama deloc pe lumea de azi. Mai ales daca materialele, adica frunzele pentru rucodelie, sunt luate din Sfanta Scriptura si nu au nimic strain de pravoslavnica credinta.

     Deci sa nu vi se nasca parerea ca eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu spre mustrarea mea, ca doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet. Daca mustrarea constiintei mele se potriveste si la atii, asta nu inseamna ca eu le-am scris in pofida lor. (Sfantul loan Iacob)

Momente din viata athonita

Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor


     "Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeşte întreaga ceată duhovnicească a Cuvioşilor, pustnicilor şi a “marilor dascăli ai lumii şi ierarhi”, care toţi au fost monahi. Între ei, la loc de cinste, se află şi sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile. Studiile, monografiile şi cărţile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu uşurinţă o bibliotecă. Toate disciplinele teologiei găsesc în scrierile lui izvoare de apă vie. De la liturgică la dogmatică, de la studiul şi tâlcuirea Scripturii la pastorală, de la omiletică la drept bisericesc, toate află în opera Sf. Vasile un dreptar al credinţei, al evlaviei şi al vieţuirii creştineşti. Comentând distincţia pauliană dintre “cuvântul cunoştinţei” şi “cuvântul înţelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune că prima harismă reprezintă împărtăşirea nemijlocită, directă, prin contemplaţie a tainelor dumnezeieşti, iar cea de-a doua reprezintă harisma exprimării acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeaşi persoană. Sf. Vasile este unul dintre aceştia, şi s-a învrednicit de o asemenea sfinţenie şi împărtăşire a tainelor dumnezeieşti, tocmai datorită exemplarei sale vieţuiri de monah. El ilustrează prin propria sa viaţă înălţimea cultului monahal şi a sfinţeniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor călugăreşti. De aceea scrierile sale reprezintă în primul rând exprimarea unei experienţe duhovniceşti pe care el însuşi a avut-o, deşi, aşa cum îi scria într-o epistolă prietenului său Sf. Grigore Teologul, “cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvorăşte în primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din “vederea lumii celei nezidite”, după expresia sfinţilor isihaşti, dobândită prin “observarea strictă a Evangheliei”, cum defineşte el monahismul în introducere la Regulile Mari.

     Premisele antropologice ale vieţuirii monahale


     Pentru Sf. Vasile, vieţuirea monahală este în primul şi în primul rând un dar dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, şi de aceea omul, independent de religia sa, are sădită în sine dorinţa de desăvârşire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de însăşi natura sufletului omenesc, dar apare sub formă de vocaţie şi chemare la vieţuire călugărească doar la aleşii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiraţii a chipului dumnezeiesc, s-au aşezat însă păcatul strămoşesc şi patimile care au pătruns în firea omului, înstrăinându-l de Dumnezeu şi de sine însuşi. Boala patimilor întunecă mintea şi sufletul omului, împiedicându-l să găsească drumul drept către Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul cărnii noastre”, după expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea către mult dorita împărtăşire de Dumnezeu şi către împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă a avea putinţă să le birui, ridicând astfel vălul care desparte mintea şi sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. “Să ne întoarcem, aşadar - scrie Sf. Vasile monahilor săi -, la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza păcatului, şi iarăşi să ne înfrumuseţăm după chipul lui Dumnezeu, făcându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepătimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Aşadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiinţei umane şi realitatea distorsionată a patimilor constituie două din premisele vieţii monahale, definită, după cum am văzut, de Sf. Vasile, drept străduinţă pentru a dobândi nepătimirea. Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţuirii vieţii de familie sau a unei atitudini mizantrope şi antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putinţă în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le oferă lumea. “Am părăsit viaţa de oraş - îi scrie el prietenului său Grigore -, pentru că am socotit-o prilej pentru tot felul de răutăţi” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind mulţimea păcătoşilor din lume, nu găseşte timp să-şi observe păcatele proprii şi să se zdrobească prin căinţă pentru ele, ci, comparându-se cu alţii mai răi, îşi face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

     Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să cureţe partea dinăuntru a blidului. “Despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice,...” (Epistola 2, 2). Retragerea le dă posibilitatea monahilor să observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor şi să lupte sistematic şi constant împotriva lor prin sădirea virtuţilor contrare. De aceea liniştea şi isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar “începutul curăţirii” (Epistola 2,2) şi o condiţie permanentă “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru păzirea sufletelor monahilor de alunecări, este de folos şi necesară izolarea de lume şi trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor” (Reguli Mari 6).

     Şi celelalte elemente care caracterizează vieţuirea monahală îşi găsesc bune temeiuri în antropologia ascetică a Sf. Vasile. Astfel, retragerea călugărilor departe de zarva oraşelor este întemeiată de Sf. Vasile pe predispoziţia pentru rugăciune pe care o lucrează în suflet singurătatea “şi totala îndepărtare de lume şi uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Această retragere şi izolare a monahului se sprijină pe conştiinţa psihico-somatică a omului care, interacţionând cu mediul înconjurător, suferă influenţe din partea acestuia. Patimile prezente în “toţi cei născuţi din femeie” îşi găsesc nenumărate pricini de stârnire şi punere în lucrare în oraşe, chiar dacă cei ce vieţuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îşi dau seama de asta. Aici se cuvine să facem o precizare asupra căreia vom reveni, legată de mult discutatul raport dintre acţiune şi contemplaţie şi de eficienţa acestora în viaţa călugărului. Întemeiat pe Sf. Scriptură, pe tradiţia monahală şi pe propriile observaţii ascetic – antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci când afirmă că pentru despătimire, monahul trebuie să caute în primul rând rugăciunea şi viaţa isihastă, “deoarece contemplarea învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului”, scrie el (Constituţiile Ascetice 1; 1). Dezvăluind şi maşinaţiile diavolului, care încearcă să-l abată pe călugăr de la totala dedicare în viaţa de asceză şi rugăciune, Sf. Vasile îi avertizează pe toţi monahii să nu se lase amăgiţi “cu argumente absurde, cum că trăind în lume, înduplecă pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere... şi chiar dacă vreun monah ar avea impresia că îşi îndreaptă viaţa proprie astfel, nu va scăpa de acuzaţia de a-L fi părăsit pe Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea socială în opere filantropice a monahilor este considerată de Sf. Vasile ca o decădere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “să se îndepărteze de orice grijă a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pildă pe Maria, a cărei viaţă contemplativă este superioară celei active închipuită de artă. Faimoasele vasiliade nu sunt mănăstiri în înţelesul pe care Sf. Vasile îl dă acestui cuvânt, ci instituţii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravieţuit.

     Găsim în aceste rânduieli ale Sf. Vasile, întemeiate pe însăşi natura omului, sâmburele dezvoltării ascetice şi monahale ulterioare, pe care le-au făcut Părinţii Neptici şi care pot fi rezumate în afirmaţia că a vieţui duhovniceşte înseamnă a vieţui “după minte”. Dumnezeu, fiind fără formă, nu poate fi cunoscut de o minte robită împărţirilor şi împrăştierilor, şi de aceea însingurarea este necesară monahilor, pentru ca mintea lor liniştindu-se, eliberându-se de întipăririle lucrurilor din lume, să poată fi cât mai pregătită pentru primirea contemplaţiilor dumnezeieşti în ea. Această concepţie antropologică stă la baza întregii asceze şi mistici creştin- ortodoxe, şi ea, prin bogăţia şi fineţea observaţiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabilă din punct de vedere creştin. Tocmai curăţirea şi despătimirea minţii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vieţii într-o mănăstire, aşa cum e prevăzută de rânduielile vasiliene. Iată că vieţuirea monahală ascetică a Sf. Vasile i-a permis să facă observaţii profunde asupra naturii omului şi să ne lase o seamă de lămuriri care ar putea fi utilizate cu profit în ştiinţele contemporane, care, prea adesea, consideră sufletul ca un fel de energie şi rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

     Mănăstirea este, aşadar, în primul şi în primul rând un loc de retragere, temeiul izolării monahilor de viaţa mirenească este atât antropologic, cât şi teologic. Tocmai pentru a-şi putea păstra condiţiile necesare contemplaţiei, Sf. Vasile le cere monahilor să evite legăturile cu mirenii. Aşa se explică de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din preajma mănăstirii lui să aibă toate preot, aşa încât mirenii să nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în mănăstirile de bărbaţi, precum şi a celor care nu au aprobarea stareţului: “porţile la intrarea în mănăstirile de bărbaţi să fie închise pentru femei şi nici toţi bărbaţii să nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la stareţ” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iată deci că această rânduială nu este o inovaţie atonită sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativă expres formulată ca atare de Sf. Vasile şi, prin urmare, normativă, întemeiată pe observaţiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului şi modului de vieţuire monahal. Ele nu exprimă vreun dispreţ la adresa femeii sau vreo concepţie care ar pune femeia într-o lumină inferioară bărbatului. Şi cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el însuşi fiind convertit la viaţa monahală de către o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separă ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzaţi de cei străini de duhul patristic şi ascetic al Ortodoxiei. Dimpotrivă, după expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii “îşi păstrează condiţiile libertăţii duhovniceşti faţă de patimi” şi a atingerii scopului creştin de desăvârşire.

Ieroschimonah Agapie Corbu (Prof. la Fac. Teologică Arad)


Glasul monahilor



Despre monahi; Despre economul mănăstirii; Despre ascultare







Chipuri din viaţa monahală

"N-am crezut să pot ajunge să pot şi cânta şi plânge..."
de Monahul Efrem Sihastrul


"Nu mai sunt cuvinte să poată lăuda

Toată făptura şi zidirea Ta

Muntele, valea, câte sunt în ea,

Cerul şi marea şi inima mea

Toate se-nchină Creatorului

Şi mulţumire aduc Domnului.

Nu mai sunt cuvinte să poată lăuda

Toată faptură şi zidirea Ta

Cerul şi marea, câte sunt în ea,

Muntele, valea şi inima mea

Toate se-nchină Ziditorului

Şi mulţumire aduc Domnului."

Parintele Porfirie Bairaktaris din Grecia


  Parintele Porfirie din Grecia, dupa numele lui de mirean Evanghelos Bairaktaris, este unul din cei mai mari duhovnici nascuti pe pamantul Greciei, alaturi de Cuviosul Paisie Aghioritul si multi altii. Ucenicii Parintelui si cei care l-au cunoscut indeaproape dau marturie de minunile de care a fost invrednicit acesta prin harul Duhului Sfant, dobandit prin smerenia si practicarea celorlalte virtuti dumnezeiesti, facandu-l inca unul din sfintii acestor vremuri, ce asteapta sa fie proslavit canonic si de sinodul Bisericii Greciei.

  Cat a trait, Parintele Porfirie i-a primit pe toti cei ce au venit la el. Prin smerita sa chilie au trecut sfinti asceti si criminali pacatosi, crestini ortodocsi, dar si oameni de alte culte sau chiar de alte credinte, oameni neinsemnati si mari personalitati, bogati si saraci, nestiutori de carte si oameni invatati, mireni si clerici de toate gradele. Fiecaruia dintre acestia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mantuirea sufletului. Intotdeauna a aratat deplina ascultare fata de Biserica si nu facea nimic fara aprobarea ei. Spunea ca este preferabil sa gresesti, fiind in Biserica, decat sa lucrezi in afara ei, fie si cu indreptatire.

  Parintele Porfirie cel din Grecia - minunata viata dusa in Hristos

  Cuviosul parinte Porfirie se trage din Insula Evia, nascandu-se la 7 februarie 1906, in satul Sfantul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, intr-o familie destul de saraca. Parintii acestuia se numeau Leonidas si Eleni Bairaktari. Tatal sau, care din pricina saraciei a fost silit sa plece in lume, ca sa lucreze la Canalul Panama, a fost cantaret la biserica din satul sau. Ca psalt, acesta l-a insotit adesea pe Sfantul Ierarh Nectarie, fiindu-i ajutor in calatoriile sale. La vremea Botezului, copilul ce va ajunge Parintele Porfirie, a primit numele de Evanghelos. El a fost al patrulea din cei cinci copii ai parintilor sai.


  Porfirie a urmat cursurile scolii din sat vreme de doi ani si, din pricina saraciei, a fost nevoit sa paraseasca scoala, astfel ca la varsta de opt ani a inceput sa lucreze micile ogoare detinute de familia sa si sa pazeasca animalele. Pentru a castiga mai multi bani, de la varsta de 10 ani, tanarul Evanghelos a fost nevoit sa lucreze la minele din zona si la niste bacani din Halkida si din Pireu.

  Peste cativa ani, cand avea in jur de 12-14 ani, el a citit cu mare atentie si bucurie "Viata Sfantului Ioan Kalivitul". Fiind foarte atras de frumusetea vietii acestui sfant, tanarul si-a aprins inima de ravna pentru o viata asemanatoare. El a pornit-o in mai multe randuri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se intorcea inapoi. Parasindu-si pe ascuns satul si familia, tanarul s-a dus la Kafsokalivia, in Sfantul Munte Athos, pentru a-si pune inceput bun vietii dorite.

  In randurile cuprinse in "testamentul" sau, gasim scris: "De mic copil ma aflam tot in pacate, caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America, sa lucreze la Canalul Panama pentru noi, copiii sai. Pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil de 12-15 ani cred, nu-mi mai amintesc bine. Si, vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia la Sfantul Munte si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire pentru Dumnezeu."

  El a fost primit ca ucenic, in ciuda varstei sale fragede, de catre cei doi frati impreuna nevoitori, evlaviosi si plini de virtuti, pe nume Pantelimon si Ioaniche, ce vietuiau in Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia. Singurul lui necaz din partea celor doi Batrani era ca nu il puneau la si mai multa nevointa, despre care, din putinele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioada, stim ca era o nevointa neincetata, intensa, plina de bucurie si de asprime in acelasi timp.

  Mergea descult prin zapada, batand carari anevoioase. Dormea foarte putin, intins pe podea, acoperit doar cu o patura, chiar si pe timpul iernii. Facea multe metanii, cu trupul gol de la brau in sus, ca sa nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra si in aer liber, unde aduna lemne si melci, cara pamant cu spinarea de la mari distante, fiindca voiau sa faca o mica gradina in partile stancoase ale Chiliei Sfantului Gheorghe.

  A invatat pe de rost Sfintele Evanghelii in timpul rucodeliei si le repeta intruna, ca sa nu-i poata patrunde in minte nici un gand. Asa cum spunea mai tarziu el insusi, in vremea aceea era "in necontenita miscare". Principala caracteristica a ascezei sale nu era totusi lupta trupeasca, ci deplina ascultare inaintea Batranilor sai, totala dependenta de acestia, afierosirea sa plina de iubire, incredere si admiratie, fata de ei, afierosire prin intermediul careia putea primi in viata sa, trairile Batranilor sai. Cand a sosit clipa , a fost tuns monah si a primit numele de Nichita.

  Roadele cuminteniei si ravnei sale au inceput sa se faca simtite. Pe langa acestea insa si o ispita a aparut: boala dadea semne de prezenta. Pe cand avea douazeci de ani, s-a imbolnavit de pleurezie si, la porunca Batranilor sai, s-a intors in satul parintesc sa-si trateze boala. Gandul ii era insa mereu la Sfantul Munte. S-a intors la Muntele Athos, dar tot urmand porunca Batranilor, din pricina ca se imbolnavise din nou, s-a asezat la o manastire din afara Sfantului Munte, mai precis la Manastirea Lefka a Sfantului Haralambie din Evvia, langa Avlonari.

  Intors acasa, Porfirie s-a inatlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Pofirie al III-lea, care i-a intuit de indata ravna si curatenia sufleteasca, dar mai ales, darul vederii inainte. In scurt timp, in anul 1927, desi tanarul avea pe atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie. A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927. Dupa o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a facut duhovnic, iar in anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit. Pana in anul 1940, Batranul Porfirie a fost duhovnic in Evvia.

  Cand a izbucnit cel de-Al Doilea Razboi Mondial, in octombrie 1940, in urma cererilor sale i s-a implinit dorinta de a-i sluji pe cei bolnavi si a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflata langa Piata Omonia. Parintele a fost numit paroh la Paraclisul Sfantului Gherasim, de la Policlinica din Atena, langa piata Omonia. Timp de 30 de ani cuviosul Batran a infaptuit acesta lucrare pastorala de tamaduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, in loc sa se nevoiasca "in pustia de la Sfantul Munte, se nevoia in pustia Omoniei". In acelasi timp lucra si pentru castigarea traiului, fiindca voia sa economiseasca bani pentru a-si intretine parintii si alte rude, dar si pentru a ridica o manastire. Din aceasta pricina nu cunostea odihna. A slujit acolo pana la iesirea la pensie, iar dupa aceea, inca trei ani.

  In afara pleureziei care l-a lovit in tinerete, la rastimpuri Parintele Porfirie a fost incercat si de alte boli. Pe cand se afla la policlinica s-a imbolnavit de rinichi si a fost operat cu mare intarziere, fiindca lucra neincetat. De aceea a intrat in coma, iar familia sa a fost instiintata de medicii sa ii pregateasca inmormantarea. Cu voia Domnului insa, parintele a revenit la viata, in ciuda prognozelor medicale, si a continuat sa slujeasca obstea Bisericii. Apoi si-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a facut in vreme cand era in satul sau, Turkovuni, unde a vietuit ani la rand si cara greutati mari, a facut hernie, care l-a chinuit pana in ultimii ani ai vietii. In anul 1978 a facut infarct miocardic.

  Cand si-a revenit, a intemeiat impreuna cu cativa dintre fiii sai duhovnicesti Manastirea de maici "Schimbarea la Fata a Mantuitorului", dupa ce a primit trebuincioasa binecuvantare din partea Episcopului Atenei. Manastirea trebuia sa se afle in Atena dar, din pricina faptului ca nu era spatiu indeajuns, impreuna cu cativa fii duhovnicesti a cumparat cateva terenuri in Malakasa (Atika), unde au ridicat un metoc al manastirii si o Sfanta Biserica.

  Dupa ce s-a pensionat, a plecat de la policlinica si s-a stabilit la Manastirea Sfantului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde si-a continuat lucrarea de duhovnic. In timpul cat s-a aflat acolo a fost operat de cataracta si si-a pierdut vederea ochiului stang si, mai apoi, si pe cea a ochiului drept. Din cauza efectelor secundare ale unei injectii cu cortizon ce i s-a facut in timpul operatiei de cataracta, a suferit mai multe hemoragii intestinale si, de atunci, a indurat dureri cumplite. Totusi a continuat sa-i primeasca pe cei ce veneau la el, pe cat ii statea in putinta, si sa se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a invrednicit de multe ori sa vada cu duhovniceasca bucurie ca Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvand problemele oamenilor. La inceput ii povatuia pe oameni cu usurinta, dar mai tarziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei si foarte rar le dadea sfaturi. Se ruga in tacere, cu multa dragoste si smerenie.

  La cererea sa, in anul 1984 i s-a dat Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuita. Acolo a instalat cativa ucenici, dupa ce s-a dus el insusi acolo dar, tot din pricina neputintelor sale, isi petrecea timpul mai mult la Manastirea din Milesi - Oropos. Cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, s-a dus si s-a statornicit in Chilia sa de le Muntele Athos, fiindca dorea sa-si dea obstescul sfarsit in manastirea metaniei sale, unde isi petrecuse viata duhovniceasca. El a dictat unuia dintre fiii sai duhovnicesti o scrisoare de bun ramas, in care povatuia si isi cerea iertare de la toti fiii sai duhovnicesti. Aceasta scrisoare, datata 4/7 iunie 1991, a fost gasita in vesmintele sale de ingropaciune, in ziua adormirii sale, dovada a necuprinsei si inaltatoarei sale smerenii.

  Ultimile cuvinte rostite de cuviosul parinte au fost cuvintele rugaciunii imparatesti a lui Iisus Hristos: "Ca toti sa fie una." Dupa acea l-au auzit repetand un singur cuvant aflat la sfarsitul Noului Testament, mai precis la Sfarsitul Apocalipsei sfantului Ioan Teologul: "Vino! Urmand poruncii sale, moartea sa a fost anuntata dupa ce a fost inmormantat, tocmai fiindca nu a voit ca fii sai duhovnicesti sa se osteneasca, venind la Muntele Athos pentru a asista la inmormantarea sa.

  Parintele Porfirie a adormit in Domnul in Chilia Sfantului Gheorghe, de la Schitul Sfanta Treime, in Kafsokalivia, Sfantul Munte Athos, la ora 04.30 dimineata, in ziua de 2 decembrie 1991, la o varsta de 86 de ani. Sfantul lui trup a fost depus la Kyriakonul din Kafsokalivia, unde toata ziua parintii au citit asa cum cere traditia, toate Evangheliile, iar noaptea au facut priveghere pana la ziua. In zorii zilei de 3 decembrie 1991 pamantul a acoperit cinstitul trup al cuviosului parinte, in prezenta catorva parinti de la Sfantul Schit din Kafsokalivia.

  Scrisoarea Batranului Porfirie catre fiii sai duhovnicesti

  Iubitii mei fii duhovnicesti, acum, cand mintea-mi este inca intreaga, vreau sa va dau cateva sfaturi. De mic copil ma aflam tot in pacate. Cand m-a trimis maica mea sa pazesc vitele pe munte - caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copii sai -, pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit foarte mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, nu-mi mai amintesc prea bine.

  Si vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia, in Muntele Athos si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult; simteam o mare iubire pentru Dumnezeu si petreceam foarte bine. Insa, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru pacatele mele, m-am imbolnavit foarte rau. Atunci Batranii mei m-au povatuit sa ma duc la parintii mei, in satul meu, la Sfantul Ioan din Evia.

  Si, desi de mic copil facusem pacate multe, cand m-am intors in lume am continuat a face pacate care, pana astazi, s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a socotit bun si acum toti spun ca sunt sfant. Eu insa, simt ca sunt cel mai pacatos om din lume. Cate mi le-am amintit, desigur le-am marturisit si stiu ca Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, insa acum simt ca si pacatele mele sufletesti sunt foarte multe, asa ca va rog pe voi, cei care m-ati cunoscut, sa va rugati pentru mine, fiindca si eu, cat am trait, m-am rugat cu multa smerenie pentru voi.

  Iar acum, ca ma indrept spre cer, cred ca Dumnezeu ma va intreba: "Ce cauti tu aici?". Iar eu Ii voi spune: "Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, sa mi se faca mie". Mai departe nu stiu ce va fi. Imi doresc insa sa lucreze iubirea lui Dumnezeu.

  Si intotdeauna ma rog ca fiii mei duhovnicesti sa-L iubeasca pe Dumnezeu, Care este totul, ca sa ne invredniceasca sa intram in nezidita Sa Biserica de pe pamant. Fiindca de aici trebuie sa purcedem. Eu intotdeauna m-am straduit sa citesc imnele Bisericii, Sfanta Scriptura si Vietile Sfintilor nostri si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Eu m-am straduit, cu darul lui Dumnezeu, sa ma apropii de Dumnezeu si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Va rog pe toti sa ma iertati pentru toata supararea ce v-am pricinuit. (Ieromonah Porfirie, Kafsokalivia, 4/17 iunie 1991)

  Parintele Porfirie - cuvinte rostite dintr-o inima arzand de iubire

  Intr-o zi parintele mi-a spus: "Pe cand ma aflam la Muntele Athos, am intrat in biserica, m-am asezat in strana si ma rugam. In aceeasi clipa intra in biserica un calugar care incepu sa faca metanii si sa se roage, fara a fi vazut ca ma aflam acolo. Atunci am vazut ca era scaldat tot intr-o lumina mai presus de fire. Doamne, ce priveliste minunata! Ce priveliste cutremuratoare!"

  Intr-o zi, l-am vazut plangand pe Parintele Porfirie, pe cand se afla la una dintre manastirile pe care le vizita si l-am intrebat: "De ce plangi, Bunicutule?" "Ei, din pricina ca maicile de aici nu fac ascultare cum se cuvine." "Iarta-ne, Bunicutule, i-am zis. Ca nu ne pricepem in ce fel se cade sa ne purtam inaintea ta. Toti gresim." Atunci Parintele Porfirie n-a mai zis nimic.

  Parintele Porfirie nu ingaduia sa fie asaltat de ganduri potrivnice voii lui Dumnezeu. Isi misca brusc fie capul, fie mainile, fie tot trupul, in functie de locul in care se afla, si astfel nu ingaduia sa ii fie pangarita lumea interioara.

  De multe ori cand vorbeam cu Batranul Porfirie la telefon, ii spuneam: "Parinte, rugati-va pentru mine." "Ma rog, imi raspundea." "Iti multumesc, Bunicutule", ii spuneam. Apoi inchideam telefonul, fiindca stiam ca intotdeauna se ruga pentru mine, ca de altfel pentru toti fiii sai duhovnicesti, si ca ne supraveghea neincetat, intervenind pentru noi de nenumarate ori, dupa cum bine stiu multi dintre fii sai duhovnicesti, care au petrecut ani de-a randul alaturi de Parintele Porfirie.

  Unul dintre fiii sai duhovnicesti mi-a povestit urmatoarele: "Odata, cuprind de entuziasm am vrut sa-l cunoasca pe Parintele Porfirie si niste prieteni de-ai mei. Asadar ne-am dus toti la parintele. Dupa ce au luat toti binecuvantare de la sfintia sa, eu am ramas de vorba cu Bunicutul. Dupa ce a stat o vreme pe ganduri mi-a spus: "De multe ori imi dau seama ca unii oameni vin la mine fara sa stie prea bine de ce vin si vor doar sa imi vorbeasca. Cand vin astfel de oameni, ii evit si nu le vorbesc. Astfel ii fac de pleaca singuri."

  Acelasi frate imi povestea acestea: "De multe ori cand veneam din provincie, unde lucram in vremea aceea, intram la Parintele Porfirie, care ma slobozea sa plec, spunandu-mi doar un singur cuvant precum "rabdare" sau "ascultare". Alteori imi dadea un singur sfat lapidar "nu te necaji" sau "roaga-te", fara a-mi mai spune nimic altceva. Pana la urmatoarea vizita pe care i-o faceam Bunicutului, ma straduiam pe cat puteam sa aplic in tocmai acel unic cuvant pe care mi-l spusese si, in functie de felul cum reusisem sau nu, parintele era multumit sau nemultumit."

  Intr-o vreme aveam probleme cu un sef de-al meu, care era un om foarte sever. Cand i-am spus Parintelui Porfirie ce pateam, mi-a raspuns:
- Sa faci ascultare, fiule, si sa fii rabdator. Sa nu ii raspunzi, ci mai bine roaga-te.
Cand m-am plans iar parintelui de purtarea sefului meu, mi-a zis din nou:
- Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce inseamna ascultarea? Ascultarea inseamna smerenie. Ai priceput?
I-am raspuns:
- Am priceput, Bunicutule.
- Nu, n-ai priceput. Hai sa-ti spun ceva ca sa intelegi ce inseamna ascultarea.
Intr-o manastire vietuia un monah foarte aspru, asa cum spui tu ca este seful tau. Toti calugarii care se duceau sa-i slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamana. Cand am auzit acestea, mi-am zis sa merg si eu sa incerc.
Intr-adevar m-am dus la chilia sa si, dupa ce i-am spus pentru ce am venit la el, mi-a zis:
- Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si-mi arata fereastra.
Eu, fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.
- Pricepi acum ce inseamna ascultarea?
- Da, inteleg.
- Ei! Ce sa-ti mai spun? Am ramas cu acel calugar mai mult decat toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si, dupa o vreme, am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum inainte cu seful tau.
- Da, Bunicutule, asa voi face, i-am spus.
Dupa ce mi-a dat binecuvantarea sa, am plecat.

  Parintele Porfirie - cateva carti ce amintesc despre sfanta lui viata

"Batranul Porfirie - Parinte duhovnicesc si pedagog" -Editura Bunavestire

"Ne vorbeste Parintele Porfirie" – Editura Egumenita

"Marturii si experiente" - Editura Bunavestire

"Langa Parintele Porfirie" - Editura Bunavestire

"Amintiri despre Parintele Porfirie" - Editura Bunavestire

ACATISTUL PREACUVIOSULUI PĂRINTE PORFIRIE NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI

Chipul calugarului imbunatatit dupa Patericul egiptean


    Cuviosul Isihie Preotul ne spune in Capetele despre trezvie si virtute adresate lui Teodul ca: "Cel ce s-a lepadat de lucruri, ca, da pilda, de femeie, de bani si de cele asemenea, a facut pe omul din afara monah dar inca nu si pe cel dinlauntru. Dar cel ce s-a lepadat si de intelesurile (gandurile) patimase, acela este monah adevarat. Pe omul din afara usor il face cineva monah, daca vrea. Dar nu de putina lupta e nevoie pentru a-l face monah pe omul dinlauntru". Calugar imbunatatit este cel ce si-a facut monah pe omul dinlauntru, al carui chip tinde spre "starea barbatului desavarsit" (Ef. 4, 13). Colectia patristica de Apophtegmata Patrum ("Patericul” sau "Gherontikonul") este plina de astfel de chipuri si icoane vii ale cuviosilor monahi, din multimea carora incercam sa desprindem trasaturile esentiale care contureaza profilul unui calugar imbunatatit.

     Avva Iosif din Panefo spune ca: "Daca vrei sa te faci calugar, fa-te tot ca focul arzand", fiind cuprins de dor si dragoste de Dumnezeu, de ravna in razboiul nevazut si de inflacarare in rugaciune si in marturisirea credintei. Dupa avva Agathon, calugarul se cuvine sa fie "lucrator si luptator", iar un alt parinte cere "a fi rastignit fata de patimi si a fi gata la tot necazul pentru Dumnezeu". Intrebat fiind "Ce este monahul?", avva Ioan Colov raspunde "osteneala", adica nevointa, iar avva Zaharia, intrebat de avva Macarie "care este lucrarea monahului", ii raspunde ca "cel ce isi face sila lui intru toate- prin taierea voii- acela este monah". Prin lepadarea de lume si de sine, prin rabdarea necazurilor si acceptarea, pagubelor, monahul care s-a lasat jefuit de raufacatori trezeste in cele din urma admiratia acestora: "Cu adevarat omul lui Dumnezeu este acesta". Calugarul imbunatatit este o intruchipare a seriozitatii- despre avva Pamvo se spunea ca "niciodata nu zambea a rade fata lui" -, a umilintei si plansului, a tacerii desavarsite, a rugaciunii neincetate, a smereniei adanci si a dragostei desavarsite fata de aproapele.

     Calugarul imbunatatit este gata oricand sa intoarca si obrazul celalalt. Prin implinirea acestui cuvant al lui Hristos (Matei 5, 39), o demonizata care a palmuit un monah este vindecata de duhul necurat, iar cativa filosofi sunt tamaduiti de mandrie, marturisind despre cel ce le-a intors si celalalt obraz: "Iata, acesta este cu adevarat calugar” .

     Avva Macarie, intreband doi pustnici cum poate sa se faca calugar, primeste acest raspuns: "De nu se va lepada cineva de toate ale lumii, nu poate sa fie calugar". Lepadarea de lume ca prima conditie a urmarii lui Hristos este urmata de lepadarea de sine care se lucreaza prin ascultare si prin taierea voii. De aceea, avva Nil fericeste pe calugarul care se socoteste pe sine "lepadatura tuturor”, asemenea Sfintei Isidora care era socotita "un burete al soborului", ajungand sa "absoarba" toata necuviinta si tot dispretul celor din jur.

     Dupa Pateric, calugarul imbunatatit si-a dobandit discernamantul sau "dreapta socoteala" fiind "plin de buna mireasma a Sfantului Duh". El pune in fiecare zi "inceput bun" - cum spune avva Pimen despre avva Pior. Mancarea si batatura calugarului adevarat la praznice si in toata vremea "sunt umilinta si lacrimile", iar masura staturii duhovnicesti este a socoti "ocara ca si lauda, paguba ca si castigul, strainii ca si rudele, lipsa ca indestularea".

     Calugar imbunatatit este cel ce "nu se numara pe sine", cel ce se adanceste in isihie, cel ce acopera greseala fratelui. "Cununa calugarului este smerita cugetare”, iar "oglinda calugarului este rugaciunea". De aceea avva Pimen ne atrage atentia ca "nu este calugar cartitorul, nu este calugar razbunatorul, nu este calugar maniosul" Calugarul imbunatatit se vede pe sine "mai prejos decat toata zidirea".

    Aceasta fiind statura calugarului imbunatatit, noua nu ne ramane decat sa zicem impreuna cu avva Macarie: "Eu inca nu m-am facut calugar, dar am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor!"

Protos. Daniil Stoenescu
(extras de pe crestinortodox.ro)

"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla."
(Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Pelerini

Muzica psaltica