Călugăria

Călugăria este elita Bisericii.



La câţi ani se intră în viaţa monahală?



Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care se intră în viaţa de familie. Deci când te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.



În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?



Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care-şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr-o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.Undeva, se spune într-un psalm: "Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău". Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi ce ceea vrea Dumnezeu când spune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", însă, când e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi-copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu-om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Până la urmă îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le-o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.



Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şi-a îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu?



Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvârşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?



Dragă, sunt atâţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de a-i îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atâţia oameni care nu pot să-i îngrijească pe părinţi la bătrâneţe, fără să fie călugări. Aşa încât, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei. Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, până când ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr-student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr-muncitor adică să-ţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţi-ai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţi-ai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai dus-o înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi care-ţi este rostul, adică până nu eşti hotărât ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.



Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai uşor în călugărie decât în familie.



Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi-a spus un cuvânt formulat aşa: "Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mântuiesc". Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într-o viaţă după voia lui Dumnezeu.



Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.



Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.



Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustnicia sa.



Între necălugărie şi călugărie nu există graniţă.



Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atât pentru ziua de astăzi, cât şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.



Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o râvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.



Îmi vine în minte un cuvânt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci când a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: "Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem când te vei face om de treabă".Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, când venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: "Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea". Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: "Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele".



Părintele Serafim Popescu spunea uneori: "Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pământ". Replica mea la această afirmaţie a fost: "Da, însă cu alţi oameni". Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decât ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pământ. Nu suntem capabili de rai.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla."
(Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Pelerini

Muzica psaltica