Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor


     "Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeşte întreaga ceată duhovnicească a Cuvioşilor, pustnicilor şi a “marilor dascăli ai lumii şi ierarhi”, care toţi au fost monahi. Între ei, la loc de cinste, se află şi sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile. Studiile, monografiile şi cărţile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu uşurinţă o bibliotecă. Toate disciplinele teologiei găsesc în scrierile lui izvoare de apă vie. De la liturgică la dogmatică, de la studiul şi tâlcuirea Scripturii la pastorală, de la omiletică la drept bisericesc, toate află în opera Sf. Vasile un dreptar al credinţei, al evlaviei şi al vieţuirii creştineşti. Comentând distincţia pauliană dintre “cuvântul cunoştinţei” şi “cuvântul înţelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune că prima harismă reprezintă împărtăşirea nemijlocită, directă, prin contemplaţie a tainelor dumnezeieşti, iar cea de-a doua reprezintă harisma exprimării acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeaşi persoană. Sf. Vasile este unul dintre aceştia, şi s-a învrednicit de o asemenea sfinţenie şi împărtăşire a tainelor dumnezeieşti, tocmai datorită exemplarei sale vieţuiri de monah. El ilustrează prin propria sa viaţă înălţimea cultului monahal şi a sfinţeniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor călugăreşti. De aceea scrierile sale reprezintă în primul rând exprimarea unei experienţe duhovniceşti pe care el însuşi a avut-o, deşi, aşa cum îi scria într-o epistolă prietenului său Sf. Grigore Teologul, “cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvorăşte în primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din “vederea lumii celei nezidite”, după expresia sfinţilor isihaşti, dobândită prin “observarea strictă a Evangheliei”, cum defineşte el monahismul în introducere la Regulile Mari.

     Premisele antropologice ale vieţuirii monahale


     Pentru Sf. Vasile, vieţuirea monahală este în primul şi în primul rând un dar dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, şi de aceea omul, independent de religia sa, are sădită în sine dorinţa de desăvârşire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de însăşi natura sufletului omenesc, dar apare sub formă de vocaţie şi chemare la vieţuire călugărească doar la aleşii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiraţii a chipului dumnezeiesc, s-au aşezat însă păcatul strămoşesc şi patimile care au pătruns în firea omului, înstrăinându-l de Dumnezeu şi de sine însuşi. Boala patimilor întunecă mintea şi sufletul omului, împiedicându-l să găsească drumul drept către Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul cărnii noastre”, după expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea către mult dorita împărtăşire de Dumnezeu şi către împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă a avea putinţă să le birui, ridicând astfel vălul care desparte mintea şi sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. “Să ne întoarcem, aşadar - scrie Sf. Vasile monahilor săi -, la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza păcatului, şi iarăşi să ne înfrumuseţăm după chipul lui Dumnezeu, făcându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepătimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Aşadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiinţei umane şi realitatea distorsionată a patimilor constituie două din premisele vieţii monahale, definită, după cum am văzut, de Sf. Vasile, drept străduinţă pentru a dobândi nepătimirea. Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţuirii vieţii de familie sau a unei atitudini mizantrope şi antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putinţă în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le oferă lumea. “Am părăsit viaţa de oraş - îi scrie el prietenului său Grigore -, pentru că am socotit-o prilej pentru tot felul de răutăţi” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind mulţimea păcătoşilor din lume, nu găseşte timp să-şi observe păcatele proprii şi să se zdrobească prin căinţă pentru ele, ci, comparându-se cu alţii mai răi, îşi face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

     Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să cureţe partea dinăuntru a blidului. “Despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice,...” (Epistola 2, 2). Retragerea le dă posibilitatea monahilor să observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor şi să lupte sistematic şi constant împotriva lor prin sădirea virtuţilor contrare. De aceea liniştea şi isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar “începutul curăţirii” (Epistola 2,2) şi o condiţie permanentă “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru păzirea sufletelor monahilor de alunecări, este de folos şi necesară izolarea de lume şi trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor” (Reguli Mari 6).

     Şi celelalte elemente care caracterizează vieţuirea monahală îşi găsesc bune temeiuri în antropologia ascetică a Sf. Vasile. Astfel, retragerea călugărilor departe de zarva oraşelor este întemeiată de Sf. Vasile pe predispoziţia pentru rugăciune pe care o lucrează în suflet singurătatea “şi totala îndepărtare de lume şi uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Această retragere şi izolare a monahului se sprijină pe conştiinţa psihico-somatică a omului care, interacţionând cu mediul înconjurător, suferă influenţe din partea acestuia. Patimile prezente în “toţi cei născuţi din femeie” îşi găsesc nenumărate pricini de stârnire şi punere în lucrare în oraşe, chiar dacă cei ce vieţuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îşi dau seama de asta. Aici se cuvine să facem o precizare asupra căreia vom reveni, legată de mult discutatul raport dintre acţiune şi contemplaţie şi de eficienţa acestora în viaţa călugărului. Întemeiat pe Sf. Scriptură, pe tradiţia monahală şi pe propriile observaţii ascetic – antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci când afirmă că pentru despătimire, monahul trebuie să caute în primul rând rugăciunea şi viaţa isihastă, “deoarece contemplarea învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului”, scrie el (Constituţiile Ascetice 1; 1). Dezvăluind şi maşinaţiile diavolului, care încearcă să-l abată pe călugăr de la totala dedicare în viaţa de asceză şi rugăciune, Sf. Vasile îi avertizează pe toţi monahii să nu se lase amăgiţi “cu argumente absurde, cum că trăind în lume, înduplecă pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere... şi chiar dacă vreun monah ar avea impresia că îşi îndreaptă viaţa proprie astfel, nu va scăpa de acuzaţia de a-L fi părăsit pe Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea socială în opere filantropice a monahilor este considerată de Sf. Vasile ca o decădere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “să se îndepărteze de orice grijă a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pildă pe Maria, a cărei viaţă contemplativă este superioară celei active închipuită de artă. Faimoasele vasiliade nu sunt mănăstiri în înţelesul pe care Sf. Vasile îl dă acestui cuvânt, ci instituţii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravieţuit.

     Găsim în aceste rânduieli ale Sf. Vasile, întemeiate pe însăşi natura omului, sâmburele dezvoltării ascetice şi monahale ulterioare, pe care le-au făcut Părinţii Neptici şi care pot fi rezumate în afirmaţia că a vieţui duhovniceşte înseamnă a vieţui “după minte”. Dumnezeu, fiind fără formă, nu poate fi cunoscut de o minte robită împărţirilor şi împrăştierilor, şi de aceea însingurarea este necesară monahilor, pentru ca mintea lor liniştindu-se, eliberându-se de întipăririle lucrurilor din lume, să poată fi cât mai pregătită pentru primirea contemplaţiilor dumnezeieşti în ea. Această concepţie antropologică stă la baza întregii asceze şi mistici creştin- ortodoxe, şi ea, prin bogăţia şi fineţea observaţiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabilă din punct de vedere creştin. Tocmai curăţirea şi despătimirea minţii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vieţii într-o mănăstire, aşa cum e prevăzută de rânduielile vasiliene. Iată că vieţuirea monahală ascetică a Sf. Vasile i-a permis să facă observaţii profunde asupra naturii omului şi să ne lase o seamă de lămuriri care ar putea fi utilizate cu profit în ştiinţele contemporane, care, prea adesea, consideră sufletul ca un fel de energie şi rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

     Mănăstirea este, aşadar, în primul şi în primul rând un loc de retragere, temeiul izolării monahilor de viaţa mirenească este atât antropologic, cât şi teologic. Tocmai pentru a-şi putea păstra condiţiile necesare contemplaţiei, Sf. Vasile le cere monahilor să evite legăturile cu mirenii. Aşa se explică de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din preajma mănăstirii lui să aibă toate preot, aşa încât mirenii să nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în mănăstirile de bărbaţi, precum şi a celor care nu au aprobarea stareţului: “porţile la intrarea în mănăstirile de bărbaţi să fie închise pentru femei şi nici toţi bărbaţii să nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la stareţ” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iată deci că această rânduială nu este o inovaţie atonită sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativă expres formulată ca atare de Sf. Vasile şi, prin urmare, normativă, întemeiată pe observaţiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului şi modului de vieţuire monahal. Ele nu exprimă vreun dispreţ la adresa femeii sau vreo concepţie care ar pune femeia într-o lumină inferioară bărbatului. Şi cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el însuşi fiind convertit la viaţa monahală de către o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separă ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzaţi de cei străini de duhul patristic şi ascetic al Ortodoxiei. Dimpotrivă, după expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii “îşi păstrează condiţiile libertăţii duhovniceşti faţă de patimi” şi a atingerii scopului creştin de desăvârşire.

Ieroschimonah Agapie Corbu (Prof. la Fac. Teologică Arad)


Glasul monahilor



Despre monahi; Despre economul mănăstirii; Despre ascultare







Chipuri din viaţa monahală

"N-am crezut să pot ajunge să pot şi cânta şi plânge..."
de Monahul Efrem Sihastrul


"Nu mai sunt cuvinte să poată lăuda

Toată făptura şi zidirea Ta

Muntele, valea, câte sunt în ea,

Cerul şi marea şi inima mea

Toate se-nchină Creatorului

Şi mulţumire aduc Domnului.

Nu mai sunt cuvinte să poată lăuda

Toată faptură şi zidirea Ta

Cerul şi marea, câte sunt în ea,

Muntele, valea şi inima mea

Toate se-nchină Ziditorului

Şi mulţumire aduc Domnului."

Parintele Porfirie Bairaktaris din Grecia


  Parintele Porfirie din Grecia, dupa numele lui de mirean Evanghelos Bairaktaris, este unul din cei mai mari duhovnici nascuti pe pamantul Greciei, alaturi de Cuviosul Paisie Aghioritul si multi altii. Ucenicii Parintelui si cei care l-au cunoscut indeaproape dau marturie de minunile de care a fost invrednicit acesta prin harul Duhului Sfant, dobandit prin smerenia si practicarea celorlalte virtuti dumnezeiesti, facandu-l inca unul din sfintii acestor vremuri, ce asteapta sa fie proslavit canonic si de sinodul Bisericii Greciei.

  Cat a trait, Parintele Porfirie i-a primit pe toti cei ce au venit la el. Prin smerita sa chilie au trecut sfinti asceti si criminali pacatosi, crestini ortodocsi, dar si oameni de alte culte sau chiar de alte credinte, oameni neinsemnati si mari personalitati, bogati si saraci, nestiutori de carte si oameni invatati, mireni si clerici de toate gradele. Fiecaruia dintre acestia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mantuirea sufletului. Intotdeauna a aratat deplina ascultare fata de Biserica si nu facea nimic fara aprobarea ei. Spunea ca este preferabil sa gresesti, fiind in Biserica, decat sa lucrezi in afara ei, fie si cu indreptatire.

  Parintele Porfirie cel din Grecia - minunata viata dusa in Hristos

  Cuviosul parinte Porfirie se trage din Insula Evia, nascandu-se la 7 februarie 1906, in satul Sfantul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, intr-o familie destul de saraca. Parintii acestuia se numeau Leonidas si Eleni Bairaktari. Tatal sau, care din pricina saraciei a fost silit sa plece in lume, ca sa lucreze la Canalul Panama, a fost cantaret la biserica din satul sau. Ca psalt, acesta l-a insotit adesea pe Sfantul Ierarh Nectarie, fiindu-i ajutor in calatoriile sale. La vremea Botezului, copilul ce va ajunge Parintele Porfirie, a primit numele de Evanghelos. El a fost al patrulea din cei cinci copii ai parintilor sai.


  Porfirie a urmat cursurile scolii din sat vreme de doi ani si, din pricina saraciei, a fost nevoit sa paraseasca scoala, astfel ca la varsta de opt ani a inceput sa lucreze micile ogoare detinute de familia sa si sa pazeasca animalele. Pentru a castiga mai multi bani, de la varsta de 10 ani, tanarul Evanghelos a fost nevoit sa lucreze la minele din zona si la niste bacani din Halkida si din Pireu.

  Peste cativa ani, cand avea in jur de 12-14 ani, el a citit cu mare atentie si bucurie "Viata Sfantului Ioan Kalivitul". Fiind foarte atras de frumusetea vietii acestui sfant, tanarul si-a aprins inima de ravna pentru o viata asemanatoare. El a pornit-o in mai multe randuri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se intorcea inapoi. Parasindu-si pe ascuns satul si familia, tanarul s-a dus la Kafsokalivia, in Sfantul Munte Athos, pentru a-si pune inceput bun vietii dorite.

  In randurile cuprinse in "testamentul" sau, gasim scris: "De mic copil ma aflam tot in pacate, caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America, sa lucreze la Canalul Panama pentru noi, copiii sai. Pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil de 12-15 ani cred, nu-mi mai amintesc bine. Si, vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia la Sfantul Munte si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire pentru Dumnezeu."

  El a fost primit ca ucenic, in ciuda varstei sale fragede, de catre cei doi frati impreuna nevoitori, evlaviosi si plini de virtuti, pe nume Pantelimon si Ioaniche, ce vietuiau in Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia. Singurul lui necaz din partea celor doi Batrani era ca nu il puneau la si mai multa nevointa, despre care, din putinele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioada, stim ca era o nevointa neincetata, intensa, plina de bucurie si de asprime in acelasi timp.

  Mergea descult prin zapada, batand carari anevoioase. Dormea foarte putin, intins pe podea, acoperit doar cu o patura, chiar si pe timpul iernii. Facea multe metanii, cu trupul gol de la brau in sus, ca sa nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra si in aer liber, unde aduna lemne si melci, cara pamant cu spinarea de la mari distante, fiindca voiau sa faca o mica gradina in partile stancoase ale Chiliei Sfantului Gheorghe.

  A invatat pe de rost Sfintele Evanghelii in timpul rucodeliei si le repeta intruna, ca sa nu-i poata patrunde in minte nici un gand. Asa cum spunea mai tarziu el insusi, in vremea aceea era "in necontenita miscare". Principala caracteristica a ascezei sale nu era totusi lupta trupeasca, ci deplina ascultare inaintea Batranilor sai, totala dependenta de acestia, afierosirea sa plina de iubire, incredere si admiratie, fata de ei, afierosire prin intermediul careia putea primi in viata sa, trairile Batranilor sai. Cand a sosit clipa , a fost tuns monah si a primit numele de Nichita.

  Roadele cuminteniei si ravnei sale au inceput sa se faca simtite. Pe langa acestea insa si o ispita a aparut: boala dadea semne de prezenta. Pe cand avea douazeci de ani, s-a imbolnavit de pleurezie si, la porunca Batranilor sai, s-a intors in satul parintesc sa-si trateze boala. Gandul ii era insa mereu la Sfantul Munte. S-a intors la Muntele Athos, dar tot urmand porunca Batranilor, din pricina ca se imbolnavise din nou, s-a asezat la o manastire din afara Sfantului Munte, mai precis la Manastirea Lefka a Sfantului Haralambie din Evvia, langa Avlonari.

  Intors acasa, Porfirie s-a inatlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Pofirie al III-lea, care i-a intuit de indata ravna si curatenia sufleteasca, dar mai ales, darul vederii inainte. In scurt timp, in anul 1927, desi tanarul avea pe atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie. A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927. Dupa o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a facut duhovnic, iar in anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit. Pana in anul 1940, Batranul Porfirie a fost duhovnic in Evvia.

  Cand a izbucnit cel de-Al Doilea Razboi Mondial, in octombrie 1940, in urma cererilor sale i s-a implinit dorinta de a-i sluji pe cei bolnavi si a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflata langa Piata Omonia. Parintele a fost numit paroh la Paraclisul Sfantului Gherasim, de la Policlinica din Atena, langa piata Omonia. Timp de 30 de ani cuviosul Batran a infaptuit acesta lucrare pastorala de tamaduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, in loc sa se nevoiasca "in pustia de la Sfantul Munte, se nevoia in pustia Omoniei". In acelasi timp lucra si pentru castigarea traiului, fiindca voia sa economiseasca bani pentru a-si intretine parintii si alte rude, dar si pentru a ridica o manastire. Din aceasta pricina nu cunostea odihna. A slujit acolo pana la iesirea la pensie, iar dupa aceea, inca trei ani.

  In afara pleureziei care l-a lovit in tinerete, la rastimpuri Parintele Porfirie a fost incercat si de alte boli. Pe cand se afla la policlinica s-a imbolnavit de rinichi si a fost operat cu mare intarziere, fiindca lucra neincetat. De aceea a intrat in coma, iar familia sa a fost instiintata de medicii sa ii pregateasca inmormantarea. Cu voia Domnului insa, parintele a revenit la viata, in ciuda prognozelor medicale, si a continuat sa slujeasca obstea Bisericii. Apoi si-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a facut in vreme cand era in satul sau, Turkovuni, unde a vietuit ani la rand si cara greutati mari, a facut hernie, care l-a chinuit pana in ultimii ani ai vietii. In anul 1978 a facut infarct miocardic.

  Cand si-a revenit, a intemeiat impreuna cu cativa dintre fiii sai duhovnicesti Manastirea de maici "Schimbarea la Fata a Mantuitorului", dupa ce a primit trebuincioasa binecuvantare din partea Episcopului Atenei. Manastirea trebuia sa se afle in Atena dar, din pricina faptului ca nu era spatiu indeajuns, impreuna cu cativa fii duhovnicesti a cumparat cateva terenuri in Malakasa (Atika), unde au ridicat un metoc al manastirii si o Sfanta Biserica.

  Dupa ce s-a pensionat, a plecat de la policlinica si s-a stabilit la Manastirea Sfantului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde si-a continuat lucrarea de duhovnic. In timpul cat s-a aflat acolo a fost operat de cataracta si si-a pierdut vederea ochiului stang si, mai apoi, si pe cea a ochiului drept. Din cauza efectelor secundare ale unei injectii cu cortizon ce i s-a facut in timpul operatiei de cataracta, a suferit mai multe hemoragii intestinale si, de atunci, a indurat dureri cumplite. Totusi a continuat sa-i primeasca pe cei ce veneau la el, pe cat ii statea in putinta, si sa se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a invrednicit de multe ori sa vada cu duhovniceasca bucurie ca Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvand problemele oamenilor. La inceput ii povatuia pe oameni cu usurinta, dar mai tarziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei si foarte rar le dadea sfaturi. Se ruga in tacere, cu multa dragoste si smerenie.

  La cererea sa, in anul 1984 i s-a dat Chilia Sfantului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuita. Acolo a instalat cativa ucenici, dupa ce s-a dus el insusi acolo dar, tot din pricina neputintelor sale, isi petrecea timpul mai mult la Manastirea din Milesi - Oropos. Cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, s-a dus si s-a statornicit in Chilia sa de le Muntele Athos, fiindca dorea sa-si dea obstescul sfarsit in manastirea metaniei sale, unde isi petrecuse viata duhovniceasca. El a dictat unuia dintre fiii sai duhovnicesti o scrisoare de bun ramas, in care povatuia si isi cerea iertare de la toti fiii sai duhovnicesti. Aceasta scrisoare, datata 4/7 iunie 1991, a fost gasita in vesmintele sale de ingropaciune, in ziua adormirii sale, dovada a necuprinsei si inaltatoarei sale smerenii.

  Ultimile cuvinte rostite de cuviosul parinte au fost cuvintele rugaciunii imparatesti a lui Iisus Hristos: "Ca toti sa fie una." Dupa acea l-au auzit repetand un singur cuvant aflat la sfarsitul Noului Testament, mai precis la Sfarsitul Apocalipsei sfantului Ioan Teologul: "Vino! Urmand poruncii sale, moartea sa a fost anuntata dupa ce a fost inmormantat, tocmai fiindca nu a voit ca fii sai duhovnicesti sa se osteneasca, venind la Muntele Athos pentru a asista la inmormantarea sa.

  Parintele Porfirie a adormit in Domnul in Chilia Sfantului Gheorghe, de la Schitul Sfanta Treime, in Kafsokalivia, Sfantul Munte Athos, la ora 04.30 dimineata, in ziua de 2 decembrie 1991, la o varsta de 86 de ani. Sfantul lui trup a fost depus la Kyriakonul din Kafsokalivia, unde toata ziua parintii au citit asa cum cere traditia, toate Evangheliile, iar noaptea au facut priveghere pana la ziua. In zorii zilei de 3 decembrie 1991 pamantul a acoperit cinstitul trup al cuviosului parinte, in prezenta catorva parinti de la Sfantul Schit din Kafsokalivia.

  Scrisoarea Batranului Porfirie catre fiii sai duhovnicesti

  Iubitii mei fii duhovnicesti, acum, cand mintea-mi este inca intreaga, vreau sa va dau cateva sfaturi. De mic copil ma aflam tot in pacate. Cand m-a trimis maica mea sa pazesc vitele pe munte - caci tatal meu, fiind saraci, plecase in America sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copii sai -, pe cand pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am indragit foarte mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, nu-mi mai amintesc prea bine.

  Si vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia, in Muntele Athos si am intrat in ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult; simteam o mare iubire pentru Dumnezeu si petreceam foarte bine. Insa, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru pacatele mele, m-am imbolnavit foarte rau. Atunci Batranii mei m-au povatuit sa ma duc la parintii mei, in satul meu, la Sfantul Ioan din Evia.

  Si, desi de mic copil facusem pacate multe, cand m-am intors in lume am continuat a face pacate care, pana astazi, s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a socotit bun si acum toti spun ca sunt sfant. Eu insa, simt ca sunt cel mai pacatos om din lume. Cate mi le-am amintit, desigur le-am marturisit si stiu ca Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, insa acum simt ca si pacatele mele sufletesti sunt foarte multe, asa ca va rog pe voi, cei care m-ati cunoscut, sa va rugati pentru mine, fiindca si eu, cat am trait, m-am rugat cu multa smerenie pentru voi.

  Iar acum, ca ma indrept spre cer, cred ca Dumnezeu ma va intreba: "Ce cauti tu aici?". Iar eu Ii voi spune: "Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, sa mi se faca mie". Mai departe nu stiu ce va fi. Imi doresc insa sa lucreze iubirea lui Dumnezeu.

  Si intotdeauna ma rog ca fiii mei duhovnicesti sa-L iubeasca pe Dumnezeu, Care este totul, ca sa ne invredniceasca sa intram in nezidita Sa Biserica de pe pamant. Fiindca de aici trebuie sa purcedem. Eu intotdeauna m-am straduit sa citesc imnele Bisericii, Sfanta Scriptura si Vietile Sfintilor nostri si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Eu m-am straduit, cu darul lui Dumnezeu, sa ma apropii de Dumnezeu si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Va rog pe toti sa ma iertati pentru toata supararea ce v-am pricinuit. (Ieromonah Porfirie, Kafsokalivia, 4/17 iunie 1991)

  Parintele Porfirie - cuvinte rostite dintr-o inima arzand de iubire

  Intr-o zi parintele mi-a spus: "Pe cand ma aflam la Muntele Athos, am intrat in biserica, m-am asezat in strana si ma rugam. In aceeasi clipa intra in biserica un calugar care incepu sa faca metanii si sa se roage, fara a fi vazut ca ma aflam acolo. Atunci am vazut ca era scaldat tot intr-o lumina mai presus de fire. Doamne, ce priveliste minunata! Ce priveliste cutremuratoare!"

  Intr-o zi, l-am vazut plangand pe Parintele Porfirie, pe cand se afla la una dintre manastirile pe care le vizita si l-am intrebat: "De ce plangi, Bunicutule?" "Ei, din pricina ca maicile de aici nu fac ascultare cum se cuvine." "Iarta-ne, Bunicutule, i-am zis. Ca nu ne pricepem in ce fel se cade sa ne purtam inaintea ta. Toti gresim." Atunci Parintele Porfirie n-a mai zis nimic.

  Parintele Porfirie nu ingaduia sa fie asaltat de ganduri potrivnice voii lui Dumnezeu. Isi misca brusc fie capul, fie mainile, fie tot trupul, in functie de locul in care se afla, si astfel nu ingaduia sa ii fie pangarita lumea interioara.

  De multe ori cand vorbeam cu Batranul Porfirie la telefon, ii spuneam: "Parinte, rugati-va pentru mine." "Ma rog, imi raspundea." "Iti multumesc, Bunicutule", ii spuneam. Apoi inchideam telefonul, fiindca stiam ca intotdeauna se ruga pentru mine, ca de altfel pentru toti fiii sai duhovnicesti, si ca ne supraveghea neincetat, intervenind pentru noi de nenumarate ori, dupa cum bine stiu multi dintre fii sai duhovnicesti, care au petrecut ani de-a randul alaturi de Parintele Porfirie.

  Unul dintre fiii sai duhovnicesti mi-a povestit urmatoarele: "Odata, cuprind de entuziasm am vrut sa-l cunoasca pe Parintele Porfirie si niste prieteni de-ai mei. Asadar ne-am dus toti la parintele. Dupa ce au luat toti binecuvantare de la sfintia sa, eu am ramas de vorba cu Bunicutul. Dupa ce a stat o vreme pe ganduri mi-a spus: "De multe ori imi dau seama ca unii oameni vin la mine fara sa stie prea bine de ce vin si vor doar sa imi vorbeasca. Cand vin astfel de oameni, ii evit si nu le vorbesc. Astfel ii fac de pleaca singuri."

  Acelasi frate imi povestea acestea: "De multe ori cand veneam din provincie, unde lucram in vremea aceea, intram la Parintele Porfirie, care ma slobozea sa plec, spunandu-mi doar un singur cuvant precum "rabdare" sau "ascultare". Alteori imi dadea un singur sfat lapidar "nu te necaji" sau "roaga-te", fara a-mi mai spune nimic altceva. Pana la urmatoarea vizita pe care i-o faceam Bunicutului, ma straduiam pe cat puteam sa aplic in tocmai acel unic cuvant pe care mi-l spusese si, in functie de felul cum reusisem sau nu, parintele era multumit sau nemultumit."

  Intr-o vreme aveam probleme cu un sef de-al meu, care era un om foarte sever. Cand i-am spus Parintelui Porfirie ce pateam, mi-a raspuns:
- Sa faci ascultare, fiule, si sa fii rabdator. Sa nu ii raspunzi, ci mai bine roaga-te.
Cand m-am plans iar parintelui de purtarea sefului meu, mi-a zis din nou:
- Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce inseamna ascultarea? Ascultarea inseamna smerenie. Ai priceput?
I-am raspuns:
- Am priceput, Bunicutule.
- Nu, n-ai priceput. Hai sa-ti spun ceva ca sa intelegi ce inseamna ascultarea.
Intr-o manastire vietuia un monah foarte aspru, asa cum spui tu ca este seful tau. Toti calugarii care se duceau sa-i slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamana. Cand am auzit acestea, mi-am zis sa merg si eu sa incerc.
Intr-adevar m-am dus la chilia sa si, dupa ce i-am spus pentru ce am venit la el, mi-a zis:
- Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si-mi arata fereastra.
Eu, fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.
- Pricepi acum ce inseamna ascultarea?
- Da, inteleg.
- Ei! Ce sa-ti mai spun? Am ramas cu acel calugar mai mult decat toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si, dupa o vreme, am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum inainte cu seful tau.
- Da, Bunicutule, asa voi face, i-am spus.
Dupa ce mi-a dat binecuvantarea sa, am plecat.

  Parintele Porfirie - cateva carti ce amintesc despre sfanta lui viata

"Batranul Porfirie - Parinte duhovnicesc si pedagog" -Editura Bunavestire

"Ne vorbeste Parintele Porfirie" – Editura Egumenita

"Marturii si experiente" - Editura Bunavestire

"Langa Parintele Porfirie" - Editura Bunavestire

"Amintiri despre Parintele Porfirie" - Editura Bunavestire

ACATISTUL PREACUVIOSULUI PĂRINTE PORFIRIE NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI

Chipul calugarului imbunatatit dupa Patericul egiptean


    Cuviosul Isihie Preotul ne spune in Capetele despre trezvie si virtute adresate lui Teodul ca: "Cel ce s-a lepadat de lucruri, ca, da pilda, de femeie, de bani si de cele asemenea, a facut pe omul din afara monah dar inca nu si pe cel dinlauntru. Dar cel ce s-a lepadat si de intelesurile (gandurile) patimase, acela este monah adevarat. Pe omul din afara usor il face cineva monah, daca vrea. Dar nu de putina lupta e nevoie pentru a-l face monah pe omul dinlauntru". Calugar imbunatatit este cel ce si-a facut monah pe omul dinlauntru, al carui chip tinde spre "starea barbatului desavarsit" (Ef. 4, 13). Colectia patristica de Apophtegmata Patrum ("Patericul” sau "Gherontikonul") este plina de astfel de chipuri si icoane vii ale cuviosilor monahi, din multimea carora incercam sa desprindem trasaturile esentiale care contureaza profilul unui calugar imbunatatit.

     Avva Iosif din Panefo spune ca: "Daca vrei sa te faci calugar, fa-te tot ca focul arzand", fiind cuprins de dor si dragoste de Dumnezeu, de ravna in razboiul nevazut si de inflacarare in rugaciune si in marturisirea credintei. Dupa avva Agathon, calugarul se cuvine sa fie "lucrator si luptator", iar un alt parinte cere "a fi rastignit fata de patimi si a fi gata la tot necazul pentru Dumnezeu". Intrebat fiind "Ce este monahul?", avva Ioan Colov raspunde "osteneala", adica nevointa, iar avva Zaharia, intrebat de avva Macarie "care este lucrarea monahului", ii raspunde ca "cel ce isi face sila lui intru toate- prin taierea voii- acela este monah". Prin lepadarea de lume si de sine, prin rabdarea necazurilor si acceptarea, pagubelor, monahul care s-a lasat jefuit de raufacatori trezeste in cele din urma admiratia acestora: "Cu adevarat omul lui Dumnezeu este acesta". Calugarul imbunatatit este o intruchipare a seriozitatii- despre avva Pamvo se spunea ca "niciodata nu zambea a rade fata lui" -, a umilintei si plansului, a tacerii desavarsite, a rugaciunii neincetate, a smereniei adanci si a dragostei desavarsite fata de aproapele.

     Calugarul imbunatatit este gata oricand sa intoarca si obrazul celalalt. Prin implinirea acestui cuvant al lui Hristos (Matei 5, 39), o demonizata care a palmuit un monah este vindecata de duhul necurat, iar cativa filosofi sunt tamaduiti de mandrie, marturisind despre cel ce le-a intors si celalalt obraz: "Iata, acesta este cu adevarat calugar” .

     Avva Macarie, intreband doi pustnici cum poate sa se faca calugar, primeste acest raspuns: "De nu se va lepada cineva de toate ale lumii, nu poate sa fie calugar". Lepadarea de lume ca prima conditie a urmarii lui Hristos este urmata de lepadarea de sine care se lucreaza prin ascultare si prin taierea voii. De aceea, avva Nil fericeste pe calugarul care se socoteste pe sine "lepadatura tuturor”, asemenea Sfintei Isidora care era socotita "un burete al soborului", ajungand sa "absoarba" toata necuviinta si tot dispretul celor din jur.

     Dupa Pateric, calugarul imbunatatit si-a dobandit discernamantul sau "dreapta socoteala" fiind "plin de buna mireasma a Sfantului Duh". El pune in fiecare zi "inceput bun" - cum spune avva Pimen despre avva Pior. Mancarea si batatura calugarului adevarat la praznice si in toata vremea "sunt umilinta si lacrimile", iar masura staturii duhovnicesti este a socoti "ocara ca si lauda, paguba ca si castigul, strainii ca si rudele, lipsa ca indestularea".

     Calugar imbunatatit este cel ce "nu se numara pe sine", cel ce se adanceste in isihie, cel ce acopera greseala fratelui. "Cununa calugarului este smerita cugetare”, iar "oglinda calugarului este rugaciunea". De aceea avva Pimen ne atrage atentia ca "nu este calugar cartitorul, nu este calugar razbunatorul, nu este calugar maniosul" Calugarul imbunatatit se vede pe sine "mai prejos decat toata zidirea".

    Aceasta fiind statura calugarului imbunatatit, noua nu ne ramane decat sa zicem impreuna cu avva Macarie: "Eu inca nu m-am facut calugar, dar am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor!"

Protos. Daniil Stoenescu
(extras de pe crestinortodox.ro)

RUGĂCIUNEA STARETILOR DE LA OPTINA ÎMPOTRIVA PECETLUIRII CU SEMNUL LUI ANTIHRIST

     Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, in tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozirm de frica diavolească mai mu lt decât de frica lui Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădăm de Tine şi să primim semnul spurcatului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale Judecăţi. Amin.

Rugăciune la revărsatul zorilor

Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate,
Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat

în această viaţă,
Care ai revărsat peste mine harul Botezului

şi pecetea Duhului Sfânt,
Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine,

Singurul, adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune,

nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi

ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi:

"Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi"

şi: "Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".
De aceea, îndrăznind să Te chem:
Păzeşte-mă de orice prihană a trupului şi a duhului.

Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvântează această zi pe care ai dat-o
slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvântării

Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată
vremea spre slava Ta,
cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste,

blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune,
dându-mi de-a pururi seama de prezenţa Ta.

Doamne, Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate,
arată-mi calea voii Tale,
şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat.
Tu, Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie.

Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea,
cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu,

dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt
ascunse Ţie.
De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea
şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care
să merg;
iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce
pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc
la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie
de ceea ce este bine.
Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică
sufletul;
de orice porniri care nu găsesc bună plăcere
înaintea Ta
şi-l rănesc pe semenul meu.

Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie

să vorbesc.
Dacă e voia Ta să nu răspund,

fă-mă să tac în duh de pace,
să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.

Aşază-mă în calea poruncilor Tale
şi până la ultima mea suflare să nu mă laşi
să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale,

ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele
pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.

Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea
Şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri

multe şi mari.
Dar îmi aduc pururi aminte de răutatea mea,

de ticăloşia şi josnicia mea.
Miluieşte-mă!
Nu mă depărta de la Faţa Ta din pricina

nevredniciei mele.
Ci sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii

şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni,
să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit:
din toată inima mea şi din tot sufletul meu
şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea:
din toată fiinţa mea.
Da, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt,

învaţă-mă dreapta judecată şi cunoştinţă.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra

în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce

pocăinţă după vrednicie.
Nu mă lua Ia jumătatea zilelor mele,

nici când mintea e oarbă încă.

Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele,

dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul
să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător

şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curăţeşte- mă de toate gândurile tainice,
de toată răutatea ascunsă întru mine.
Şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.

Doamne, în mare mila Ta
şi necuprinsa Ta dragoste de oameni,

ascultă rugăciunea mea!

Calauza in viata monahala



   Atunci cand vine harul si ajuta, monahul ca om este in Paradis si petrece ca inger in trup. Dar, cand il paraseste harul pentru a fi incercat, atunci gusta in fiecare clipa apele otravite ale iadului. Intuneric si durere a sufletului. Dar iarasi vin lumina si mangaierea; apoi, din nou, durere de neimaginat.

   Cel casatorit merge pe un drum potrivit - nici prea mare urcusul, nici prea abrupt coborasul. Dumnezeu sa ajute pe fiecare pentru a purta sarcina pe care o are de purtat.

Gheron Iosif


"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla."
(Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Pelerini

Muzica psaltica